Tag Archives: literatura romana

“Noaptea de Sanziene” de Mircea Eliade

dsc09462

           Anii adolescentei mele au fost marcati in mod iremediabil de un nume… Mircea Eliade. Ne-am cunoscut prin liceu, intre filele “Romanului adolescentului miop”, iar identificarea dintre adolescenta de atunci si eroul “Romanului…” a fost atat de dureros de exacta pe alocuri, incat am lecturat mai apoi tot ce am gasit de Eliade, cautandu-l mereu, cautandu-ma, in paginile lui si gasindu-ma, cu o acuratete greu imaginabila. Multa vreme am considerat aproape ireal de acurat modul in care Eliade reuseste sa descrie, in randurile lui, prin cuvinte, bogatia interioara a sufletului uman. Afectivul, atat de greu de inteles din exterior, dar cu atat mai dificil de redat in cuvinte, parea ca se releva in scrierile lui cu o precizie crunta, asa cum nu credeam ca poate exista.

           Tot pe atunci am patruns prima oara mirajul “Noptii de Sanziene” si de atunci, ani de-a randul, am considerat acest roman ca fiind cea mai reusita scriere din cate exista,. L-am considerat romanul meu de suflet… Acum, reintalnindu-ma cu el dupa o seama de ani si de lecturi destul de variate parcurse intre timp, pot spune ca am regasit si retrait sentimentele care m-au incercat atunci cand l-am citit prima oara. Cu siguranta, l-am inteles mai in profunzime si l-am privit cu mai multa maturitate.

        Personajul principal al “Noptii…”, Stefan Viziru, este el insusi un cautator. Un cautator, asa cum imi parea mie adolescentul Eliade odinioara. El se cauta parca pe sine in fiecare fila din carte, dand mereu sentimentul ca nu se gaseste, ca nu stie unde isi doreste cu adevarat sa se afle sau ce isi doreste cu adevarat in viata lui. De cele mai multe ori serios, cu preocupari filosofice si dileme alese, Stefan poarta cu sine un mister greu de inteles pentru cei care il intalnesc. Osciland intre Ioana, sotia sa si Ileana, fata pe care o intalneste in imprejurari enigmatice si pe care o cauta din cand in cand, Stefan nu pare a fi niciun familist devotat, niciun prieten responsabil, ci mai degraba un intelectual axat pe sine, care, in cautarea-i nesfarsita, in nehotarea-i dilematica si in dorinta permanenta de a patrunde itele destinului si de a iesi din Timp, ramane cumva nefericit si singur.

           Pentru Ileana, “Stefan era un om ciudat. Avea o frumusete virila si totusi fragila, copilaroasa care o tulburase. Nu-si putea explica prea bine ce o atragea la el poate lipsa lui de vulgaritatesi felul lui straniu, aproape misterios, de a fi; o privea uneori lung si zambea ca si cum ar fi citit cine stie ce ganduri ascunse inapoia fruntii ei, ganduri pe care ea nu le ghicea. Se simtea atrasa si de neinteleasa lui tristete, pe care o tradau tacerile, absentele lui.” (volumul I, pg. 87).

           De altfel, romanul este presarat de tot felul de personaje interesante, care apar si dispar de pe scena, intr-o inlantuire necronologica a evenimentelor si in rame nenumarate, dar si intr-un context istoric ce devine, la un moment dat, unul al razboiului si al calamitatilor naturale. Astfel este si Spiridon Vadastra, un oportunist ipocrit si fara scrupule, care devine, dintr-un personaj enigmatic cu care Stefan se intersecteaza la un moment dat, o figura episodica care reapare periodic in roman, reintarind de fiecare data impresia intiala de individ meschin, mincinos si las. Sotia lui, Irina, constituie, pe de alta parte, o figura complet antitetica. Ea pare intruchiparea angelica a corectitudinii si a binelui suprem, o prietena devotata, o fiinta de o bunatate fara seaman, dispusa sa ofere ajutor oricui, neconditionat, fara a sta pe ganduri. Nu de putin ori m-am intrebat oare de ce a ales Eliade sa intrupeze Meschinul si Binele in aceeasi familie… Poate tocmai pentru a evidentia atat de bine contrastele caracteriale.

         Biris, Bibicescu, Catalina, Misu Weissmann, Antim, domnisoara Zissu sunt toate personaje ale caror povesti se intrepatrund, definindu-se iremediabil pe scena romanului. Moartea isi face si ea insa aparitia, in mod nimicitor, lasand urme adanci in sufletele eroilor si schilodind parca, prin durerea ce o provoaca, viziunea unui viitor mai bun.

             Astfel, parca doar atunci cand o pierde definitiv pe Ioana, Stefan intelege cu adevarat ce e durerea, precum si cine e el, ca parte a familiei pe care a avut-o, fara a fi cu adevarat implicat si prezent in ea. Desi mai mult preocupat de propriile dileme decat de oamenii din viata lui, intr-un mod aparent surprinzator, Stefan iubeste pe tot parcursul acestui roman, iubeste profund, iubeste sincer, iubeste longitudinal, IUBESTE, dar fara a reusi insa sa construiasca o relatie stabila si durabila pe baza sentimentelor lui. Dragostea lui, aflata mereu sub lupa destinului, pare mai degraba distructiva decat constructiva.

              De altfel, Destinul, este acel element misterios care il preocupa intens si constant pe Stefan, da capo al fine, fiind, de asemenea, un subiect care ii provoaca neliniste continua atat lui, cat si altor personaje din roman. Fuga nestapanita dupa explicatii si raspunsuri il orbeste in asa masura incat uita sa-si traiasca viata, nefericindu-i si pe ceilalti…

         “Destinul. Ai reflectat vreodata asupra acestui mister, Destinul? E doar un aspect dramatic al Timpului. Asculta-ma, am sa-ti spun ceva pe care nu l-am spus inca la nimeni: Destinul este, de fapt, portiunea de Timp pe care ne-o ingaduie istoria. Este deci ceva foarte limitat: zece ani, treizeci sau saptezeci, n-are importanta, este intotdeauna foarte limitat.” (volumul al II-lea, pg. 245).

~ “Noaptea de Sanziene” de Mircea Eliade (Litera International, Bucuresti, 2010) ~