“Palatul chelfanelii” de Bruckner

L-am intalnit prima oara pe Bruckner acum destui ani, cand incercam sa inteleg ce e fericirea si cum difera perceptia oamenilor asupra ei. Din aproape in aproape am ajuns la a lui “Euforie perpetua”. Sigur ca scriitura de fata nu seamana cu nimic din acele eseuri…

“Palatul…” avea sa ma suprinda. In primul rand prin prefata.  Aceasta m-a dus cu gandul la “Imparatul mustelor” al lui Golding. Inaintand in lectura ei (cartea se citeste foarte usor!), am gasit similitudini intre comportamentele descrise acolo si cele care au caracterizat fenomenul “reeducarii” petrecut in inchisorile din Romania comunista. Practic, “Palatul…” avea sa fie inca un exemplu de degradare umana, de transformare a comportamentului uman in conditii extreme de existenta si mediu.

Ne aflam intr-o tara fictiva, aflata intre Elvetia, Franta, Germania, Asia si Africa . Ceea ce e absolut surprinzator e faptul ca reforma gandita de Presedintele acestei tari  are la baza o idee in fond sanatoasa, aceea de a elimina bataile aplicate de catre parinti copiilor, in procesul educatiei. Calea prin care isi doreste realizarea acestui obiectiv insa este pur si simplu grotesca. Pentru ca oamenii nu aveau cum sa se dezvete brusc de acest obicei, el construieste un Palat al Chelfanelii, unde, in fiecare week-end “parinti si adulti, tutori si preceptori, vor putea in toata legalitatea si fara pericolul vreunei pedepse, la un pret stabilit si in schimbul unei sume modeste, sa paruiasca si sa biciuiasca haimanalele, loazele, indiferent de varsta si de conditie sociala.” (pg. 21) “Prin chelfaneala spre fericire!” – acesta urmeaza sa fie motto-ul acestui proiect de insanatosire a corpului social.

Chiar daca initial, a lovi fara motiv un copil nevinovat si necunoscut pare a fi greu de infaptuit, o data ce un curajos a indraznit, ceilalti urmeaza exemplul fara a sta prea mult pe ganduri. Ceea ce urmeaza e lesne de imaginat… Parinti care ii urmaresc si lovesc aprig pe agresorii propriilor copii, copii care ajung sa fie violenti cu alti copii, ca urmare a agresiunilor la care sunt supusi saptamanal, la cele 14 etaje ale palatului. Un haos social!

“Atractiile erau repartizate dupa cum urmeaza:

  • La etajul intai, se trage de urechi.
  • La etajul al doilea, se dau perechi de palme.
  • La etajul al treilea, copiii sunt pusi la colt.
  • La etajul al patrulea, dracusorii intind unor adulti nostalgici degetul cel mare pentru a fi supt si unghiile pentru a fi roase cu nervozitate.
  • La al cincilea, se administreaza cate o bataie la fund cu palma si se distribuie suturi.
  • La al saselea, se ciupeste pielea si se trage de par.
  • La al saptelea, se distribuie jordii.
  • La al optulea, li se aplica ingerasilor cate o sarutare sonora si uda. N-au dreptul sa se stearga.
  • La al noualea, sunt lovite degetele si extremitatile cu o rigla de lemn sau de fier.
  • La al zecelea, se aplica cravasa pe partile carnoase.
  • La al unsprezecelea, se biciuieste cu urzici proaspete dispuse in manunchiuri.
  • La al doisprezecelea, se arunca ciulini pe pielea goala si se freaca derbedeii cu ierburi taioase.
  • La al treisprezecelea, intra in functiune masina de batut, un robot automatizat cu patrusprezece brate care furnizeaza toate pedepsele descrise mai sus.
  • La al patrusprezecelea, se poate astampara setea la o cofetarie si se poate admira panorama capitalei.” (pg. 28)

O imaginatie de speriat are acest Bruckner, nu-i asa?

Pe acest fundal, doi baieti, Matthieu si Baptiste, chinuiti la randul lor de minunata reforma, vin cu o solutie, pe cat de simpla, pe atat de geniala. Solutie care nu doar ca il va cuceri pe Presedinte, dar va restabili ordinea in tara dintre tari…

~ “Palatul chelfanelii” de Pascal Bruckner (Editura Trei, 2013) ~

Advertisements

“Jurnalul unei fete greu de multumit” de Jeni Acterian

Am luat cartea în mână şi, cunoscându-i doar titlul, am simţit cumva că mă ţin pe mine în mână. Am primit aventura cu curaj, sperând că poate voi găsi răspunsuri, din ea, pentru mine. Am păşit în prefaţă deja ştiind că mă voi regăsi acolo. Că o frântură din mine, mai mare, mai mică, se află între acele file.

Jeni mă privea cu simpatie de pe coperta propriului jurnal. Ştia! Ştia a priori ceea ce nici eu nu ştiam. Ştia că, undeva, în adâncurile fiinţei, eu sunt ea… Ea sunt eu…

Nu mă indentific în totalitate cu Jeni… Au fost pasaje în care lipsa asta de identificare mă supăra, tocmai pentru că ştiam că eu sunt ea, ca ea sunt eu… Nu puteam să-i înţeleg plictiseala, „flanarea”, lipsa de motivare uneori… Pentru că, privind atent în mine, nu ştiu cum şi dacă aş putea să mă plictisesc vreodată! Mi se pare atât de greu! Sunt atâtea lucruri de făcut, lucruri pentru care timpul e veşnic insuficient, lucruri pentru care „timpul nu mai are răbdare” – vorba lui Preda. Avem atâtea lucruri de descoperit – oameni, locuri, civilizaţii, cărţi, filme, personalităţi şi evenimente, sentimente şi trăsături, bucurii şi tristeţi – atâta viaţă de descoperit, încât conceptul ăsta, de „plictiseală” pare cumva incompatibil, dacă priveşti viaţa în toată bogăţia ei, în toată culoarea, în toată splendoarea… Dar n-o judec pe Jeni! Şi n-o înţeleg, până la urmă, deşi mă regăsesc adesea în rândurile – gândurile ei! N-o înţeleg pentru că nu trăiesc ceea ce a trăit ea – ce vremuri, ce oameni minunaţi a cunoscut! Pentru că, până la urmă – nu-i aşa? – niciodată n-am putea ajunge să-l înţelegem complet şi corect pe un „celălalt”, decât fiind el şi trăind exact ce trăieşte el…

“Sufar, sufar de prea multa luciditate. Imi vine uneori sa plang. As vrea sa nu ma pot gandi, sa fiu lipsita de orice fel de gand. Un creier vid ar fi atat de binefacator. As vrea sa dorm un somn fara vise sau un vis din alta lume, cu flori si pasari, un vis in care as fi mai frumoasa, desavarsita si in care setea mea de tandrete si voluptate ar fi satisfacuta! Doamne! Cat de van e ce doresc!” (pg. 25 – 26)

“Sunt singura, singura. E ingrozitor sa fii singura. Dar nu e nimic de facut. Nu poti sa iesi din clestele singuratatii si sa vezi de ce. Toata ziua vezi o multime de oameni. Vorbesti cu ei, razi cu ei, ai chiar prieteni, iubesti cateodata, crezi ca te intelegi, ba si comuniezi si nu pot zice ca uneori nu reusesti s-o faci. Dar toate astea nu te impiedica sa fii singura, ingrozitor de singura. Esti tu si nimic nu te poate face sa nu fii singura. Esti legata de solitudinea ta pentru totdeauna, de totdeauna. Sunt eu si numai eu si tot timpul gandesc, deci ma schimb tot timpul si nimeni altul nu ma vede tot timpul, deci nimeni nu ma poate cunoaste cu adevarat. Eu ma stiu, ma inteleg si nu ma stiu si nu ma inteleg decat pe mine, pe nimeni altul decat pe mine. Sunt colea izolata, singura. Tot restul e o alta categorie de lucruri.Lucruri straine, pentru ca sunt exterioare si pentru ca nu poti fi niciodata absolut sigura de ceva din afara. Eu ma iubesc si ma dispretuiesc, si uneori as vrea sa ma bat – atat de dezgustator de imperfecta ma simt. Si totusi am o mare tandrete pentru mine si o nemaipomenita mila. Sunt un biet lucru, ata de singuratic, dintotdeauna si pentru totdeauna singuratic.” (pg. 126 – 127)

Mă simţeam ciudat citind aceste rânduri pentru că, de nenumărate ori, Jeni menţionează că nu şi-ar dori vreodată să ajungă cineva să le lectureze… Sunt o parte din ea, o parte atât de proprie, de personală, o introspectie care-i depaseste cu mult varsta pe care o avea atunci cand scria aceste randuri. O traire launtrica constanta, intensa pe care nu şi-o dorea împărtăşită cu nimeni şi pe care totuşi, fratele ei, Arşavir Acterian, a decis să o publice, după cum preciza Doina Uricariu în prefaţă… Pentru că este, alături de “Jurnalul” lui Mihail Sebastian, la nivelul literaturii romane, o pagină extraordinară de memorialistică!

~ “Jurnalul unei fete greu de multumit” de Jeni Acterian (Editura Humanitas, 2008) ~

“Soareci si oameni” de Steinbeck

Scriitorii americani mi-au dat mereu feelingul de raceala, de distantare… Ii simt mai departe decat pe europeni, mai putin sensibili. Nici macar Fitzgerald cu al lui Gatsby nu mi-a spus foarte multe…

Primul impact: o coperta! O coperta de carte in care il recunosc imediat pe John Malkovich… Incep sa citesc cu elan (e, totusi, un autor care a luat Premiul Nobel!)… Incep sa rad de cele doua personaje principale masculine si de interesul viu pe care Lennie il are pentru a prinde si mangaia soareci… Prima replica care mi-a adus un zambet larg pe fata, undeva pe la inceputul lecturii, e cuprinsa in cele ce urmeaza:

” – Ce-ai scos din buzunar?

– N-am nimic in buzunar, zise Lennie smechereste.

– Asta stiu. Fin’ca-i la tine-n mana. Ce-ai in mana… ce-ascunzi?

– N-am nimica, George. Zau.

– Hai, da-l incoa’.

Lennie isi intoarse pumnul inchis dinspre George.

– Ii numa’ un soarec, George.

– Un soarec? Un soarec viu?

– Nuuu! Numa’ un soarec mort, George. Nu l-am omorat io. Zau. L-am gasit. L-am gasit mort.

– Da-l incoa! zise George.

– Ooo, lasa-ma sa-l tin, George.

– Da-l incoa!

Pumnul inchis al lui Lennie se supuse incet. George lua soarecele si il arunca de partea cealalta a iazului, in desis.

– La ce-ti trebuia tie un soarec mort?

– Il mangaiam cu destu’ mare cat eram pe drum, zise Lennie.

 – Na, cat umbli cu mine, nu mangai soareci.

(pag. 11)

Dincolo de naturaletea personajelor, de paradoxul infratirii celor doua personaje principale – unul mai istet, George si altul mai naiv, ca un copil mare, Lennie – apar in carte idei despre discriminarea rasiala din Statele Unite, despre idealuri si puterea visului, pentru niste muncitori cu ziua la fermele salbatice ale Americii. Pana la urma, este o carte despre prietenie si loialitate.
Am terminat cartea in zbor. La propriu. Concluzia? Nimic nu poate sta in calea imaginatiei, a visului… Chiar si cel mai putin dotat din punct de vedere intelectual om poate avea visuri marete, visuri intretinute de sperante, poate fi constant in visare si dorinte, poate nazui departe, intr-un mod propriu, chiar daca pe undeva limitat… Visul, visurile – nu au limite!

~ John STEINBECK – Soareci si oameni (Polirom, 2013) ~