Category Archives: literatura universala

“Shogun” de James Clavell

james-clavell-shogun

Cand am deschis cartea lui Clavell, nu stiam cum sa o intampin… Cum sa o citesc… Cu ce privire sa o privesc… Nu ma vedeam a o citi vreodata. Poate pentru ca, la o prima impresie asupra subiectului, pare a nu fi pe structura mea literara. Astfel, m-am intalnit cu Clavell gratie unui proiect curajos in care mi s-a propus sa-mi depasesc limitele si sa incerc ceva nou. Practic, intalnirea cu Clavell a fost neasteptata. Si, ca orice intalnire de acest soi, ea a avut urmari aproape neverosimile…

 

O intalnire sau o poveste antitetica despre doua lumi total diferite, care, privite in oglinda, nu doar ca se afla pe parti indepartate ale globului, ci au obiceiuri si diferente culturale incredibile si atat de marcante. Liantul dintre cele doua lumi, un pilot britanic de nava olandeza de secol 17, intr-un context istoric conflictual si tumultuos, naufragiaza, impreuna cu al sau echipaj, pe malurile Japoniei.

 

Blackthorne este, la inceput, prizonier al japonezilor si va ramane oarecum astfel pana la finele celor 1300 pagini ale romanului si, as putea spune, chiar si dincolo de ele. Prizonier al japonezilor, dar si al propriilor planuri si nazuinte ascunse de a evada din acest prizonierat si de a se intoarce acasa, la familia lui, Blackthorne va deveni, treptat, o piesa importanta pe scena japoneza a vremii, motiv de discordie intre marii conducatori si un mijloc prin care ei sa aiba acces la informatii pretioase. Tot el constituie un element periculos pentru comunitatea iezuita aflata in zona, care incearca sa capete influenta si cat mai mult adepti. Ceea ce pare la inceput o diferenta incomensurabila de stiluri de viata, cultura, religie, perceptii si mentalitati, ajunge sa devina o viata posibila, demna de a fi traita, chiar daca pe un teritoriu strain. La inceput, Blackthorne are dificultati serioase in a accepta hrana japoneza, obiceiurile legate de igiena, respectul si cumpatarea in interactiunile interumane, dar si aspectele ce tin de viata intima pe care autorul o numeste, intr-o maniera delicata, “impartitul pernei”. Totusi, chiar si atunci cand constientizeaza diferentele categorice intre viata din tara natala alaturi de familia sa si cea din Japonia, Blackthorne nu renunta la ideea reintoarcerii pe meleagurile autohtone.

 

In privinta “impartitului pernei”, ceea ce erau subiecte tabu pentru europeni, Blackthorne descopera a fi conversatii si practici firesti la japonezi, nu doar necondamnate sau judecate de nimeni, dar unanim integrate in stilul de viata de catre toata lumea. La nivel gastronomic, el invata treptat sa accepte orezul, pestele si sake-ul, in detrimentul fripturii de fazan sau iepure si grogului. In ceea ce priveste igiena, baia zilnica care la inceput este o corvoada, ajunge sa fie un obicei sanatos si relaxant. Astfel, ceea ce i se pare la inceput inimaginabil de “consumat”, devine usor-usor acceptat, iar spre finalul romanului, chiar “placut la gust”. Si acest parcurs poate fi generalizat de la hrana cotidiana si la ritualul zilnic al igiene, pana la modelarea comportamentelor interumane, in scopul respectului reciproc. La acest nivel, atunci cand nu intelege reactiile japonezilor din jurul sau, Blackthorne invata sa nu se mai repezeasca in a face prezumtii si incearca sa empatizeze cu japonezii din perspectiva culturii si mentalitatii lor. Practic, intreaga carte sta sub semnul rabdarii. Blackthorne se adapteaza cu rabdare si aparent pe nesimtite unui stil de viata care i s-a parut, initial, de neimaginat. Tot rabdarea este insa si virtutea pe care principalul conducator japonez, aspirant nedeclarat la titulatura de “Shogun”, inteligentul strateg Toranaga, stie sa o conserve, sa o speculeze, sa o cultive, astfel incat ea sa dea roade bogate in strategiile sale de lupta. Toranaga se dovedeste a fi genial in incercarile sale de a-si urmari interesele ierarhice.

 

Ca si comportament, relatiile dintre conducatorii japonezi nu difera foarte mult de paginile din istoria tarilor europene. Liderii nu-si dezvaluie niciodata integral planurile, disimuleaza, testeaza adversarul, tradeaza si sunt in stare sa sacrifice aliatii mai slabi pentru a-si putea indeplini scopurile. Pentru acele vremuri, principiul machiavelic “scopul scuza mijloacele” pare atat de general valabil.

 

Dincolo de intrigile creionate pe tabla ierarhica a tarii care l-a adoptat, Blackthorne devine cu adevarat Anjin-san. La inceput, primeste acest nume conjunctural, insa fara sa-si dea seama, el parcurge un proces de transformare crunt caruia ii face insa fata. Pe tot parcursul romanului el se transforma, dar si transforma la randul sau. Invata o limba complet noua, dar si sa patrunda si sa inteleaga, intr-o anumita masura, cultura si mentalitatea tarii in care a ajuns. Ajunge sa inteleaga ca aici viata este valorificata parca altfel, iar moartea nu este de privit cu spaima, cata vreme ea e primita cu demnitate. Devine, de-a lungul romanului, un adevarat samurai. Curajul, forta fizica, dar si istetimea si priceperea ii asigura, de-a lungul actiunii, supravietuirea, dar si simpatia si admiratia multora dintre japonezii cu care are tangente.

 

Anjin-san invata de la poporul japonez, dar mai ales de la cea care ajunge sa ii fie iubita, ce sunt cu adevarat demnitatea si loialitatea, iar Mariko invata de la “barbarul englez” ce e dragostea, sentiment pe care japonezii acelor vremuri nu il denumeau ca parte a existentei lor. Mariko castiga pana la urma batalia impotriva dusmanilor stapanului sau, iar Anjin-san gaseste motivatia de a depasi pierderea corabiei sale, parte atat de importanta din el, construind o alta nava, mica, curajoasa si gratioasa, precum iubita lui japoneza. Am privit cumva momentul acesta ca pe un soi de reincarnare a lui Mariko, ca si cum spiritul ei va veghea asupra lui in continuare, fiindu-i mereu aproape, una cu el, dandu-i putere si sprijinandu-l pentru totdeauna in planurile sale, dincolo de toate intrigile si de toate cele multe file ale cartii…

 

~ “Shogun” de James Clavell (Editura Univers, Bucuresti, 1988) ~

 

Advertisements

“Demonii” de F.M. Dostoievski

DSC08405

Decembrie… Dor de Dostoievski! Dor de iernile rusesti descrise in romanele lui…

Liceana fiind, m-am rasfatat cu mai multe dintre romanele lui, incepand, desigur, cu “Crima si pedeapsa”. Probabil era cel mai vehiculat titlu semnat de el, in mediul adolescentin. Aveam sa descopar mai apoi, in aceiasi ani, “Fratii Karamazov”, “Idiotul” si “Adolescentul”.

Dupa o pauza ce pare imensa, iarna asta mi-am dat intalnire din nou cu Dostoievski. De data asta, “Demonii” ne-au fost mijlocitor… Ne-am regasit cumva greoi, ca dupa o despartire indelungata. Ne-am recunoscut cu anumite dificultati. Ne-am reapropiat unul de altul cu timiditate. Poate ca nu ma asteptam la asta! Poate ca nu ma asteptam sa-mi fie dificil sa ma adaptez unui roman de-al lui. Dar mi-a fost. Insa intalnirea a meritat! Suntem tot noi, eu si el, aceiasi si in acelasi timp altii…

Primele pagini lansau o introducere ce mi-a parut, intr-o prima faza, inconsistenta si ambigua. Primele doua parti aveam sa imi mentin aceasta impresie, a unui suspans constant si al unui mister neasteptat. Pagini in care nu se dezvaluia totul, nu se comunica eficient intre personaje, ramanand mereu ceva nespus, ceva asupra caruia urma sa se revina la un moment dat. Ramaneam suspendata in ceata, de la o pagina la alta, atatea pagini la rand, nestiind cand aveam sa-mi elucidez dilemele. Intr-un fel, eram cucerita de actiune si personaje, dar pe de alta parte, eram furioasa pe suspansul prelungit la care eram supusa. Aveam, cum s-ar spune, propria-mi rafuiala cu domnul Dostoievski!

Incet, incet, raspunsurile au venit, iar partea a treia a romanului avea sa-mi daruiasca un final extraordinar. Acesta imi oferea nu doar toate raspunsurile a caror lipsa m-a chinuit de-a lungul lecturii, ci avea sa-mi dovedeasca inca o data maiestria lui Dostoievski. Totul, dar totul, pana in cel mai mic amanunt, a fost perfect gandit si considerat in construirea acestui roman!

Intr-un oras dintr-un judet rusesc oarecare, o prietenie ciudata – nelamurit mult timp e faptul daca ea are incarcatura romantica sau nu – intre o vaduva influenta din inalta societate, cu resurse financiare considerabile – Varvara Petrovna si un stimabil profesor aflat sub aripa ei, Stepan Trofimovici, pare a constitui scena principala pe care cititorul va avea prilejul sa cunoasca nu doar eroi si eroine, ci si diferite personaje secundare sau episodice care vor da culoare si valente diferite romanului. Personajele centrale urmeaza sa se contureze a fi exact fiii protagonistilor acestei prietenii, Nikolai Stavogrin si Piotr Stepanovici.

Primul apare ca fiind, inca de la inceput, un ins cu comportamente deviante, instabil, dar capabil sa se comporte adecvat, in functie de situatie si de motivatie. Practic, el este pilonul central al actiunii, soarele in jurul caruia graviteaza toate celelalte personaje, intr-un mod mai mult sau mai putin direct. Stavogrin are o evolutie aparent de neinteles in roman. Apare mereu preocupat, chinuit de ganduri nedezvaluite. Ele ii determina purtarile instabile, il fac sa fie neatent si delasator si superficial in actiuni si relatii, dar tot ele il si umanizeaza, in final.

Prin aparenta opozitie, Piotr Stepanovici isi face intrarea in scena scotand in evidenta badaranie, rautate si perfidie, dar si o lipsa incorigibila de respect fata de semeni si cutume sau deziderate sociale. Abia in a doua parte a romanului, Piotr apare in unele scene ca dezvaluindu-si adevaratele intentii, pana in acel punct el nefiind decat un bufon si un papusar, grozav de abil manipulator al unor caractere usor influentabile – Virghinski, Liputin, Liamsin, Erkel, Tolkacenko, Sigaliov. Acestia, vrajiti de idealul de a fi noi reformatori ai societatii rusesti, inghit si sustin ineptiile lui Piotr Stepanovici, iar in numele acestui ideal slab conturat si deloc argumentat, ajung sa comita crime abominabile. In timp ce fiecare dintre ei isi gaseste cumva pedeapsa (divina sau lumeasca), maleficul Piotr ramane nepedepsit. El este “Demonul” suprem, printre “demoni”…

Astfel, Dostoievski nu-si doreste sa fie justitiar in acest roman. Nu-si doreste sa faca dreptate… Nu-si doreste nici macar sa echilibreze balanta intre bine si rau. Totusi, construieste un personaj central la care se surprinde, pe alocuri, latura umana si buna. Nikolai Stavogrin nu-l egaleaza in rautate pe Piotr, insa se face vinovatul moral al unor crime impardonabile: Maria Timofeevna si fratele ei, Lebiadkin si Lizaveta Nikolaevna. Impreuna cu Satov, ulterior cu sotia si fiul acesteia, acesti inocenti sunt victimele albe ale unor uneltiri malefice.

Capitolul “La Tihon”* sau “Spovedania lui Stavogrin”, absent in editiile noi ale romanului, este insa cel care aduce completa lumina asupra conflictului interior al lui Nikolai. Se pare ca acest capitol a fost refuzat de publicist atunci cand romanul a fost publicat, in numere succesive ale unei reviste rusesti. Descoperirea lui intr-o editie mai veche a “Demonilor” a fost elementul edificator pentru mine in ceea ce priveste povestea si parcursul psihologic al personajului central. Fara el, ceata unei intrigi complicate se risipise doar partial. Perfecta claritate asupra framantarilor lui Nikolai si asupra destinului sau, momentul de profunda introspectie a personajului central pe care acest capitol il ofera, da nota finala asupra romanului. Practic, gratie acestui capitol, l-am regasit pe Dostoievski, finul psiholog din “Crima si pedeapsa”, observatorul atent al procesualitatii psihice si al parcursului mental al unui om chinuit, trecut prin experiente limita pe care se lupta sa le depaseasca, prin absolvire si iertare.

In mod suprinzator – daca nu as fi avut prilejul sa citesc “La Tihon” – Nikolai isi provoaca propria moarte, intr-o maniera identica cu a fetitei inocente de a carui moarte se face vinovat moral. Imaginea acesteia il urmareste neincetat, iar din cauza aceasta, el cauta asiduu, dar nu suficient de determinat, iertarea. Aceasta cautare continua isi pune amprenta asupra intregii sale existente in roman. Toate relatiile pe care le are, toate cautarile si framantarile stau sub semnul iertarii mult visate. Insa cand Tihon ii ofera posibilitatea umilintei, el nu se supune acesteia, ci cauta iertarea si impacarea pe alte cai. Si nu le va gasi…

~ “Demonii” – F.M. Dostoievski (Editura Adevarul Holding, Bucuresti, 2011) ~

*capitolul “La Tihon” l-am lecturat din editia “Demonii” a Editurii Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1970.

“Razboi si pace” – Lev Tolstoi

Unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat despre acest roman a fost faptul ca Alexandru Paleologu l-a citit de peste 10 ori. Pentru ca-l apreciez mult, aceasta marturisire a dansului, intr-unul din ultimele interviuri ale sale, mi-a trezit interesul spre a grabi reintalnirea cu Tolstoi.

Prima mea intalnire cu Tolstoi dateaza din adolescenta, cand am citit pe nerasuflate “Anna Karenina”. Un roman clasic, care nu putea lipsi din lecturile unei adolescente romantice, visatoare, naive. Mi-a placut “Anna…”, dar nu a rezonat in mine la acelasi nivel ca scrierile lui Dostoievski pe care le citeam in aceeasi vreme. I-am gasit pe cei doi autori rusi destul de diferiti. Pe Dostoievski l-am perceput mereu mai psihologic, mai subiectiv, mai prezent cumva in scrierile sale, pe cand Tolstoi mi se parea obiectiv, cumva rece si mai putin prezent. Acelasi sentiment l-am retrait si cand am inceput sa citesc “Razboi si pace”. Apoi, am avut surpriza sa-l descopar pe Tolstoi prezent aici, in roman si nu doar dincolo de randurile izvorate din el. Din cand in cand el scapa cate o afirmatie la persoana I plural, de tipul “armata noastra”, “trupele noastre”, cu precadere in secventele de razboi ale cartii. Sunt pagini intregi in care este descrisa cu minutiozitate atmosfera razboiului ruso-francez de la inceputul secolului al XIX-lea, strategiile de lupta, starea armatelor, contextul istoric real, dar si relatiile dintre cei doi conducatori, Napolean Bonaparte si imparatul Alexandru. Acolo, in acele pagini, Tolstoi este el insusi, prezent, real, dovedindu-se un bun cunoscator al evenimentelor istorice, dar si un suflet patriot.

Se spune despre acest roman al lui Tolstoi ca ar avea aproximativ 550 de figuri ilustrate. Lui Tolstoi i-a luat 5 ani sa-l scrie, iar rezultatul e absolut colosal. Dincolo de actiunea foarte complexa in care sunt angrenate, ca intr-o hora neobosita, aceste personaje, firul evenimentelor nu se frange nicio clipa, pe parcursul celor peste 1600 de pagini de lectura. Personajele apar inopinat, cresc, se dezvolta, iubesc, se odihnesc, sufera, se ofilesc… Toate acestea in fata unui cititor care cu siguranta se va identifica, macar pentru o clipa, cu unele dintre gandurile si simtirile lor, chiar daca venite din alte veacuri.

In aceasta “hora” a evenimentelor si personajelor, se disting cateva figuri deosebite, care surprind prin caracterele pe care le au, prin felul in care “danseaza” si prin urmele adanci pe care le lasa in roman pasii lor fermi.

Contesa Natasa Rostova apare in roman la varsta de 15 ani, pentru ca la final sa fie o femeie implinita, fericita, sotie si mama. Este unul dintre cele mai colorate personaje ale romanului. Volubila, vesela, uneori superficiala, Natasa se maturizeaza sub ochii nostri, de la o pagina la alta, sub bagheta iubirii si a suferintei care o insoteste, la rastimpuri. In femeia Natasa de la finele romanului se regasesc trasaturile definitorii ale portretului ei de inceput, dar si valente noi si surprinzatoare, pe care i le-au daruit trecerea timpului si noile roluri pe care le are.

Printesa Maria Bolkonskaia apare ca o figura cu totul aparte, prin viata sa launtrica intensa, prin relatia pe care o are cu Dumnezeu si credinta care o insoteste la tot pasul, dandu-i putere. Fara sa fie o femeie care sa atraga atentia fizic, la o prima privire, Maria este frumoasa, smerita, blanda, rabdatoare, modesta si timida in nazuinte. Greu incercata in actiunea romanului, ea isi gaseste fericirea si implinirea, devenind si ea o sotie devotata si o mama iubitoare si atenta, la fel cum se dovedeste a fi pe tot parcursul romanului, cu cei din jurul sau.

Contele Pierre Bezuhov mi-a parut unul dintre personajele cele mai constante ca manifestari, dintre figurile care strabat romanul. Aparitia lui in roman scoate de la bun inceput in evidenta un om cu viziuni deosebite. Pierre are un parcurs surprinzator! De la saracie si anonimat, la bogatie si “betia” care o insoteste, uneori, Pierre cauta si se cauta constant, in fiecare fila a romanului. Casatoria lui initiala, e o incercare de zbor spre fericire, dar in acelasi timp, o amara amagire. Incursiunea in lumea masonica ii aduce, pentru un anumit interval de timp, satisfactii si un echilibru interior. Aventura frontului de lupta si a captivitatii are sa fie insa revelatoare pentru el… In ce fel, ramane sa descoperiti singuri…

Si, nu in ultimul rand, o alta figura marcanta este Printul Andrei Bolkonski. Un barbat serios, devotat familiei sale, uneori mult prea orgolios pentru a-si permite fericirea. El insusi un “cautator” de liniste si echilibru, fara a fi un om care sa se supuna usor compromisurilor sau care sa faca facil derogari de la propriile principii adanc inradacinate in fiinta sa. Printul Bolkonski apare si dispare in roman, de mai multe ori, lasand cititorul in asteptare, o asteptare care il va insoti pana la ultimele randuri scrise de Tolstoi.

Cu toate ca in aceasta “hora” a evenimentelor si in idealismul meu, poate, m-am lasat uneori coplesita de instabilitatea afectiva a personajelor si de nestatornicia sentimentelor lor, finalul echilibrat, cumva cald si lin al actiunii, mi-a oferit un model al familiei ruse de la acel inceput de secol XIX, linistind ritmul dansului existential greu incercat al personajelor si asezandu-le confortabil intr-un tablou fericit.

~ “Razboi si pace” – Lev Tolstoi (Editura Leda, Bucuresti, 2011) ~

“Palatul chelfanelii” de Bruckner

L-am intalnit prima oara pe Bruckner acum destui ani, cand incercam sa inteleg ce e fericirea si cum difera perceptia oamenilor asupra ei. Din aproape in aproape am ajuns la a lui “Euforie perpetua”. Sigur ca scriitura de fata nu seamana cu nimic din acele eseuri…

“Palatul…” avea sa ma suprinda. In primul rand prin prefata.  Aceasta m-a dus cu gandul la “Imparatul mustelor” al lui Golding. Inaintand in lectura ei (cartea se citeste foarte usor!), am gasit similitudini intre comportamentele descrise acolo si cele care au caracterizat fenomenul “reeducarii” petrecut in inchisorile din Romania comunista. Practic, “Palatul…” avea sa fie inca un exemplu de degradare umana, de transformare a comportamentului uman in conditii extreme de existenta si mediu.

Ne aflam intr-o tara fictiva, aflata intre Elvetia, Franta, Germania, Asia si Africa . Ceea ce e absolut surprinzator e faptul ca reforma gandita de Presedintele acestei tari  are la baza o idee in fond sanatoasa, aceea de a elimina bataile aplicate de catre parinti copiilor, in procesul educatiei. Calea prin care isi doreste realizarea acestui obiectiv insa este pur si simplu grotesca. Pentru ca oamenii nu aveau cum sa se dezvete brusc de acest obicei, el construieste un Palat al Chelfanelii, unde, in fiecare week-end “parinti si adulti, tutori si preceptori, vor putea in toata legalitatea si fara pericolul vreunei pedepse, la un pret stabilit si in schimbul unei sume modeste, sa paruiasca si sa biciuiasca haimanalele, loazele, indiferent de varsta si de conditie sociala.” (pg. 21) “Prin chelfaneala spre fericire!” – acesta urmeaza sa fie motto-ul acestui proiect de insanatosire a corpului social.

Chiar daca initial, a lovi fara motiv un copil nevinovat si necunoscut pare a fi greu de infaptuit, o data ce un curajos a indraznit, ceilalti urmeaza exemplul fara a sta prea mult pe ganduri. Ceea ce urmeaza e lesne de imaginat… Parinti care ii urmaresc si lovesc aprig pe agresorii propriilor copii, copii care ajung sa fie violenti cu alti copii, ca urmare a agresiunilor la care sunt supusi saptamanal, la cele 14 etaje ale palatului. Un haos social!

“Atractiile erau repartizate dupa cum urmeaza:

  • La etajul intai, se trage de urechi.
  • La etajul al doilea, se dau perechi de palme.
  • La etajul al treilea, copiii sunt pusi la colt.
  • La etajul al patrulea, dracusorii intind unor adulti nostalgici degetul cel mare pentru a fi supt si unghiile pentru a fi roase cu nervozitate.
  • La al cincilea, se administreaza cate o bataie la fund cu palma si se distribuie suturi.
  • La al saselea, se ciupeste pielea si se trage de par.
  • La al saptelea, se distribuie jordii.
  • La al optulea, li se aplica ingerasilor cate o sarutare sonora si uda. N-au dreptul sa se stearga.
  • La al noualea, sunt lovite degetele si extremitatile cu o rigla de lemn sau de fier.
  • La al zecelea, se aplica cravasa pe partile carnoase.
  • La al unsprezecelea, se biciuieste cu urzici proaspete dispuse in manunchiuri.
  • La al doisprezecelea, se arunca ciulini pe pielea goala si se freaca derbedeii cu ierburi taioase.
  • La al treisprezecelea, intra in functiune masina de batut, un robot automatizat cu patrusprezece brate care furnizeaza toate pedepsele descrise mai sus.
  • La al patrusprezecelea, se poate astampara setea la o cofetarie si se poate admira panorama capitalei.” (pg. 28)

O imaginatie de speriat are acest Bruckner, nu-i asa?

Pe acest fundal, doi baieti, Matthieu si Baptiste, chinuiti la randul lor de minunata reforma, vin cu o solutie, pe cat de simpla, pe atat de geniala. Solutie care nu doar ca il va cuceri pe Presedinte, dar va restabili ordinea in tara dintre tari…

~ “Palatul chelfanelii” de Pascal Bruckner (Editura Trei, 2013) ~

“Soareci si oameni” de Steinbeck

Scriitorii americani mi-au dat mereu feelingul de raceala, de distantare… Ii simt mai departe decat pe europeni, mai putin sensibili. Nici macar Fitzgerald cu al lui Gatsby nu mi-a spus foarte multe…

Primul impact: o coperta! O coperta de carte in care il recunosc imediat pe John Malkovich… Incep sa citesc cu elan (e, totusi, un autor care a luat Premiul Nobel!)… Incep sa rad de cele doua personaje principale masculine si de interesul viu pe care Lennie il are pentru a prinde si mangaia soareci… Prima replica care mi-a adus un zambet larg pe fata, undeva pe la inceputul lecturii, e cuprinsa in cele ce urmeaza:

” – Ce-ai scos din buzunar?

– N-am nimic in buzunar, zise Lennie smechereste.

– Asta stiu. Fin’ca-i la tine-n mana. Ce-ai in mana… ce-ascunzi?

– N-am nimica, George. Zau.

– Hai, da-l incoa’.

Lennie isi intoarse pumnul inchis dinspre George.

– Ii numa’ un soarec, George.

– Un soarec? Un soarec viu?

– Nuuu! Numa’ un soarec mort, George. Nu l-am omorat io. Zau. L-am gasit. L-am gasit mort.

– Da-l incoa! zise George.

– Ooo, lasa-ma sa-l tin, George.

– Da-l incoa!

Pumnul inchis al lui Lennie se supuse incet. George lua soarecele si il arunca de partea cealalta a iazului, in desis.

– La ce-ti trebuia tie un soarec mort?

– Il mangaiam cu destu’ mare cat eram pe drum, zise Lennie.

 – Na, cat umbli cu mine, nu mangai soareci.

(pag. 11)

Dincolo de naturaletea personajelor, de paradoxul infratirii celor doua personaje principale – unul mai istet, George si altul mai naiv, ca un copil mare, Lennie – apar in carte idei despre discriminarea rasiala din Statele Unite, despre idealuri si puterea visului, pentru niste muncitori cu ziua la fermele salbatice ale Americii. Pana la urma, este o carte despre prietenie si loialitate.
Am terminat cartea in zbor. La propriu. Concluzia? Nimic nu poate sta in calea imaginatiei, a visului… Chiar si cel mai putin dotat din punct de vedere intelectual om poate avea visuri marete, visuri intretinute de sperante, poate fi constant in visare si dorinte, poate nazui departe, intr-un mod propriu, chiar daca pe undeva limitat… Visul, visurile – nu au limite!

~ John STEINBECK – Soareci si oameni (Polirom, 2013) ~