Category Archives: literatura rusa

“Demonii” de F.M. Dostoievski

DSC08405

Decembrie… Dor de Dostoievski! Dor de iernile rusesti descrise in romanele lui…

Liceana fiind, m-am rasfatat cu mai multe dintre romanele lui, incepand, desigur, cu “Crima si pedeapsa”. Probabil era cel mai vehiculat titlu semnat de el, in mediul adolescentin. Aveam sa descopar mai apoi, in aceiasi ani, “Fratii Karamazov”, “Idiotul” si “Adolescentul”.

Dupa o pauza ce pare imensa, iarna asta mi-am dat intalnire din nou cu Dostoievski. De data asta, “Demonii” ne-au fost mijlocitor… Ne-am regasit cumva greoi, ca dupa o despartire indelungata. Ne-am recunoscut cu anumite dificultati. Ne-am reapropiat unul de altul cu timiditate. Poate ca nu ma asteptam la asta! Poate ca nu ma asteptam sa-mi fie dificil sa ma adaptez unui roman de-al lui. Dar mi-a fost. Insa intalnirea a meritat! Suntem tot noi, eu si el, aceiasi si in acelasi timp altii…

Primele pagini lansau o introducere ce mi-a parut, intr-o prima faza, inconsistenta si ambigua. Primele doua parti aveam sa imi mentin aceasta impresie, a unui suspans constant si al unui mister neasteptat. Pagini in care nu se dezvaluia totul, nu se comunica eficient intre personaje, ramanand mereu ceva nespus, ceva asupra caruia urma sa se revina la un moment dat. Ramaneam suspendata in ceata, de la o pagina la alta, atatea pagini la rand, nestiind cand aveam sa-mi elucidez dilemele. Intr-un fel, eram cucerita de actiune si personaje, dar pe de alta parte, eram furioasa pe suspansul prelungit la care eram supusa. Aveam, cum s-ar spune, propria-mi rafuiala cu domnul Dostoievski!

Incet, incet, raspunsurile au venit, iar partea a treia a romanului avea sa-mi daruiasca un final extraordinar. Acesta imi oferea nu doar toate raspunsurile a caror lipsa m-a chinuit de-a lungul lecturii, ci avea sa-mi dovedeasca inca o data maiestria lui Dostoievski. Totul, dar totul, pana in cel mai mic amanunt, a fost perfect gandit si considerat in construirea acestui roman!

Intr-un oras dintr-un judet rusesc oarecare, o prietenie ciudata – nelamurit mult timp e faptul daca ea are incarcatura romantica sau nu – intre o vaduva influenta din inalta societate, cu resurse financiare considerabile – Varvara Petrovna si un stimabil profesor aflat sub aripa ei, Stepan Trofimovici, pare a constitui scena principala pe care cititorul va avea prilejul sa cunoasca nu doar eroi si eroine, ci si diferite personaje secundare sau episodice care vor da culoare si valente diferite romanului. Personajele centrale urmeaza sa se contureze a fi exact fiii protagonistilor acestei prietenii, Nikolai Stavogrin si Piotr Stepanovici.

Primul apare ca fiind, inca de la inceput, un ins cu comportamente deviante, instabil, dar capabil sa se comporte adecvat, in functie de situatie si de motivatie. Practic, el este pilonul central al actiunii, soarele in jurul caruia graviteaza toate celelalte personaje, intr-un mod mai mult sau mai putin direct. Stavogrin are o evolutie aparent de neinteles in roman. Apare mereu preocupat, chinuit de ganduri nedezvaluite. Ele ii determina purtarile instabile, il fac sa fie neatent si delasator si superficial in actiuni si relatii, dar tot ele il si umanizeaza, in final.

Prin aparenta opozitie, Piotr Stepanovici isi face intrarea in scena scotand in evidenta badaranie, rautate si perfidie, dar si o lipsa incorigibila de respect fata de semeni si cutume sau deziderate sociale. Abia in a doua parte a romanului, Piotr apare in unele scene ca dezvaluindu-si adevaratele intentii, pana in acel punct el nefiind decat un bufon si un papusar, grozav de abil manipulator al unor caractere usor influentabile – Virghinski, Liputin, Liamsin, Erkel, Tolkacenko, Sigaliov. Acestia, vrajiti de idealul de a fi noi reformatori ai societatii rusesti, inghit si sustin ineptiile lui Piotr Stepanovici, iar in numele acestui ideal slab conturat si deloc argumentat, ajung sa comita crime abominabile. In timp ce fiecare dintre ei isi gaseste cumva pedeapsa (divina sau lumeasca), maleficul Piotr ramane nepedepsit. El este “Demonul” suprem, printre “demoni”…

Astfel, Dostoievski nu-si doreste sa fie justitiar in acest roman. Nu-si doreste sa faca dreptate… Nu-si doreste nici macar sa echilibreze balanta intre bine si rau. Totusi, construieste un personaj central la care se surprinde, pe alocuri, latura umana si buna. Nikolai Stavogrin nu-l egaleaza in rautate pe Piotr, insa se face vinovatul moral al unor crime impardonabile: Maria Timofeevna si fratele ei, Lebiadkin si Lizaveta Nikolaevna. Impreuna cu Satov, ulterior cu sotia si fiul acesteia, acesti inocenti sunt victimele albe ale unor uneltiri malefice.

Capitolul “La Tihon”* sau “Spovedania lui Stavogrin”, absent in editiile noi ale romanului, este insa cel care aduce completa lumina asupra conflictului interior al lui Nikolai. Se pare ca acest capitol a fost refuzat de publicist atunci cand romanul a fost publicat, in numere succesive ale unei reviste rusesti. Descoperirea lui intr-o editie mai veche a “Demonilor” a fost elementul edificator pentru mine in ceea ce priveste povestea si parcursul psihologic al personajului central. Fara el, ceata unei intrigi complicate se risipise doar partial. Perfecta claritate asupra framantarilor lui Nikolai si asupra destinului sau, momentul de profunda introspectie a personajului central pe care acest capitol il ofera, da nota finala asupra romanului. Practic, gratie acestui capitol, l-am regasit pe Dostoievski, finul psiholog din “Crima si pedeapsa”, observatorul atent al procesualitatii psihice si al parcursului mental al unui om chinuit, trecut prin experiente limita pe care se lupta sa le depaseasca, prin absolvire si iertare.

In mod suprinzator – daca nu as fi avut prilejul sa citesc “La Tihon” – Nikolai isi provoaca propria moarte, intr-o maniera identica cu a fetitei inocente de a carui moarte se face vinovat moral. Imaginea acesteia il urmareste neincetat, iar din cauza aceasta, el cauta asiduu, dar nu suficient de determinat, iertarea. Aceasta cautare continua isi pune amprenta asupra intregii sale existente in roman. Toate relatiile pe care le are, toate cautarile si framantarile stau sub semnul iertarii mult visate. Insa cand Tihon ii ofera posibilitatea umilintei, el nu se supune acesteia, ci cauta iertarea si impacarea pe alte cai. Si nu le va gasi…

~ “Demonii” – F.M. Dostoievski (Editura Adevarul Holding, Bucuresti, 2011) ~

*capitolul “La Tihon” l-am lecturat din editia “Demonii” a Editurii Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1970.

Advertisements