Category Archives: literatura romana

“Ora 25” de C. Virgil Gheorghiu

           DSC00206

       Mi-e greu sa adun cuvinte despre acest roman… Am auzit vorbindu-se despre el atat de frumos, intr-un inceput de vara cu multe stele pe cer, convinsa fiind sa il procur, sa il citesc. L-am lecturat abia dupa mai bine de un an, timp in care m-a asteptat, rabdator, in biblioteca. Urmarind miscarile indecise cu care aleg, de fiecare data, urmatoarea lectura, avand mereu sentimentul ca sunt de necuprins cartile care ma asteapta. Am asteptat apoi, inca vreo doua luni dupa ce am terminat-o, ca ea sa se astearna peste sufletul meu ravasit in timpul lecturii.

         Incepandu-mi calatoria, am ajuns destul de rapid la sentimentul ca aceasta carte are darul sa treaca cititorul prin toata paleta de trairi afective posibile. Cat poate indura omul, pus in situatii limita, in care ajunge printr-un sir nesfarsit de erori si nepasare si chiar rautate umana, e de neimaginat. Parcurgand randurile cartii, nu puteam decat sa ma consolez cu faptul ca e fictiune si nu viata reala a cuiva. Istoria insa isi are umbrele ei si stim cu totii cate destine au fost frante in perioada in care se deruleaza actiunea romanului.

          Johann Moritz, un taran din satul Fantana, are visuri de a calatori si a munci in America pentru a isi face un rost si a reveni acasa cu suficiente economii pentru a isi construi o casa, o viata decenta. Planurile lui sunt date peste cap atunci cand iubita lui e alungata de acasa de parinti, moment in care Moritz isi asuma cu maturitate relatia si o ia pe fata in casatorie, in ciuda impotrivirii familiei sale. Ajunge sa fie arestat in anii premergatori celui de-al doilea razboi mondial, dintr-o invidie a politistului din sat care isi dorea o aventura cu sotia lui Johann, Suzana. Acesta il declara “periculos” autoritatilor, recomandand arestarea lui Moritz. Timp de 13 ani, Moritz, fara sa poata afla de ce a fost arestat,  calatoreste dintr-un lagar in altul, munceste in toate modurile cu putinta. Sub pecetea efortului fizic, a foametei, conditiilor de detentie mizere si profundei suferinte fizice si sufletesti, trece de la un nume la altul, de la o identitate la alta, chiar de la un cult religios la altul, printr-un sir nefericit de evenimente al caror fir si rezolvare cu greu le mai poate cineva gasi. Este ba roman, ba ungur, ba neamt, ba evreu, ba prieten, ba dusman al puterilor militare ale vremii, nereusind nicicum sa demonstreze “puterii” ce se schimba mereu, adevarata sa identitate, dar sperand constant, indiferent de drumul celor 105 lagare prin care trece, ca undeva, cumva, va reusi sa se elibereze pentru a se intoarce acasa la sotie si copii.

          La un moment dat, cand i se inoculeaza ideea ca Suzana nu il mai asteapta, Moritz ajunge sa isi construiasca o viata substitut. In drumurile lui prin lagare, reintalneste oameni de acasa, cei care au incercat prin eforturi mari a-i da de urma, la un moment dat, cand inca negura nu se coborase cu totul peste tara. Astfel, Preotul Koruga este lumina vietii satului, dar si a lagarului in care se reintalneste cu Moritz, o lumina ce, treptat, se va stinge. Fiul sau, Traian Koruga, trece prin dileme filosofice profunde si sfarseste prin capitularea in fata nedreptatilor indurate de catre el si sotia sa, Eleonora West. Am avut sentimentul, in acest punct al cartii, ca, de undeva, omul simplu, de la tara, avand asteptari diferite de la cei din jur, ramane cumva mai echilibrat, in astfel de situatii critice, comparativ cu un intelectual scolit, gasindu-si cumva, resurse interioare de a depasi dificultatile si de a inainta, chiar si atunci cand aparent nu exista scapare, mai departe pe calea existentei:

          “Religiozitatea grava cu care manca Johann Moritz paraliza orice scepticismsi impunea tacerea. In el nu era nimic teatral, nimic de prisos. La aceasta ora a mesei, Johann Moritz se integra in marele ritm al naturii. El manca asa cum arborii isi sorb seva din adancul pamantului. Faptura lui se confunda cu actul pe care il savarsea: fara a mai vedea nimic in jurul lui, era in aceasta clipa el insusi – si atingea cu esenta fiintei lui natura, devenind una cu ea.

                  Dupa ce a terminat de cules cu varful lingurii fiecare strop de supa din gamela, a ramas cateva secunde cufundat in contemplarea spectacolului din fata ochilor lui – spectacol pe care-l vedea numai el – apoi si-a impreunat cele trei degete de la mana dreapta si si-a facut din nou cruce.” (pg. 227)

          Astfel, descrierea atat de bruta a vietii satului, de o acuratete desavarsita, precum si comuniunea om-natura extraordinar creionata in pasajul de mai sus, m-au dus cu gandul la “Ion” al lui Rebreanu si la “Morometii” lui Preda.

              Dupa mult timp si chinuri nesfarsite, Johann este eliberat si revine la sotia lui si la copii, pe care abia ii mai recunoaste, de dincolo de timp. Se bucura 18 ore de libertate, retraind clipele linistite de fericire care l-au unit pentru totdeauna de Suzana. Iar dupa aceasta fericire mult asteptata, dar atat de limitata de timp, norii grei aduc din nou neguri de incertitune peste viitorul sau…

             Virgil Gheorghiu reuseste o fresca cumplit de reala a unei lumi care, din nefericire, chiar a existat. O lume a destinelor chinuite de nedreptate, de rautate si de manevre militare care nu tin cont de nimeni si de nimic. Este “- Ora 25, a zis Traian. Acesta este timpul in care orice incercare de salvare e prea tarzie: chiar Mesia daca ar veni, ar fi prea tarziu. E nu ultima ora, ci o ora dupa cea din urma ora. Este, cu precizie, timpul societatii occidentale. E ora actuala. Ora exacta!…” (pg. 39)

~ “Ora 25” de C. Virgil Gheorghiu (Editura Gramar, Bucuresti, 2004) ~

“Noaptea de Sanziene” de Mircea Eliade

dsc09462

           Anii adolescentei mele au fost marcati in mod iremediabil de un nume… Mircea Eliade. Ne-am cunoscut prin liceu, intre filele “Romanului adolescentului miop”, iar identificarea dintre adolescenta de atunci si eroul “Romanului…” a fost atat de dureros de exacta pe alocuri, incat am lecturat mai apoi tot ce am gasit de Eliade, cautandu-l mereu, cautandu-ma, in paginile lui si gasindu-ma, cu o acuratete greu imaginabila. Multa vreme am considerat aproape ireal de acurat modul in care Eliade reuseste sa descrie, in randurile lui, prin cuvinte, bogatia interioara a sufletului uman. Afectivul, atat de greu de inteles din exterior, dar cu atat mai dificil de redat in cuvinte, parea ca se releva in scrierile lui cu o precizie crunta, asa cum nu credeam ca poate exista.

           Tot pe atunci am patruns prima oara mirajul “Noptii de Sanziene” si de atunci, ani de-a randul, am considerat acest roman ca fiind cea mai reusita scriere din cate exista,. L-am considerat romanul meu de suflet… Acum, reintalnindu-ma cu el dupa o seama de ani si de lecturi destul de variate parcurse intre timp, pot spune ca am regasit si retrait sentimentele care m-au incercat atunci cand l-am citit prima oara. Cu siguranta, l-am inteles mai in profunzime si l-am privit cu mai multa maturitate.

        Personajul principal al “Noptii…”, Stefan Viziru, este el insusi un cautator. Un cautator, asa cum imi parea mie adolescentul Eliade odinioara. El se cauta parca pe sine in fiecare fila din carte, dand mereu sentimentul ca nu se gaseste, ca nu stie unde isi doreste cu adevarat sa se afle sau ce isi doreste cu adevarat in viata lui. De cele mai multe ori serios, cu preocupari filosofice si dileme alese, Stefan poarta cu sine un mister greu de inteles pentru cei care il intalnesc. Osciland intre Ioana, sotia sa si Ileana, fata pe care o intalneste in imprejurari enigmatice si pe care o cauta din cand in cand, Stefan nu pare a fi niciun familist devotat, niciun prieten responsabil, ci mai degraba un intelectual axat pe sine, care, in cautarea-i nesfarsita, in nehotarea-i dilematica si in dorinta permanenta de a patrunde itele destinului si de a iesi din Timp, ramane cumva nefericit si singur.

           Pentru Ileana, “Stefan era un om ciudat. Avea o frumusete virila si totusi fragila, copilaroasa care o tulburase. Nu-si putea explica prea bine ce o atragea la el poate lipsa lui de vulgaritatesi felul lui straniu, aproape misterios, de a fi; o privea uneori lung si zambea ca si cum ar fi citit cine stie ce ganduri ascunse inapoia fruntii ei, ganduri pe care ea nu le ghicea. Se simtea atrasa si de neinteleasa lui tristete, pe care o tradau tacerile, absentele lui.” (volumul I, pg. 87).

           De altfel, romanul este presarat de tot felul de personaje interesante, care apar si dispar de pe scena, intr-o inlantuire necronologica a evenimentelor si in rame nenumarate, dar si intr-un context istoric ce devine, la un moment dat, unul al razboiului si al calamitatilor naturale. Astfel este si Spiridon Vadastra, un oportunist ipocrit si fara scrupule, care devine, dintr-un personaj enigmatic cu care Stefan se intersecteaza la un moment dat, o figura episodica care reapare periodic in roman, reintarind de fiecare data impresia intiala de individ meschin, mincinos si las. Sotia lui, Irina, constituie, pe de alta parte, o figura complet antitetica. Ea pare intruchiparea angelica a corectitudinii si a binelui suprem, o prietena devotata, o fiinta de o bunatate fara seaman, dispusa sa ofere ajutor oricui, neconditionat, fara a sta pe ganduri. Nu de putin ori m-am intrebat oare de ce a ales Eliade sa intrupeze Meschinul si Binele in aceeasi familie… Poate tocmai pentru a evidentia atat de bine contrastele caracteriale.

         Biris, Bibicescu, Catalina, Misu Weissmann, Antim, domnisoara Zissu sunt toate personaje ale caror povesti se intrepatrund, definindu-se iremediabil pe scena romanului. Moartea isi face si ea insa aparitia, in mod nimicitor, lasand urme adanci in sufletele eroilor si schilodind parca, prin durerea ce o provoaca, viziunea unui viitor mai bun.

             Astfel, parca doar atunci cand o pierde definitiv pe Ioana, Stefan intelege cu adevarat ce e durerea, precum si cine e el, ca parte a familiei pe care a avut-o, fara a fi cu adevarat implicat si prezent in ea. Desi mai mult preocupat de propriile dileme decat de oamenii din viata lui, intr-un mod aparent surprinzator, Stefan iubeste pe tot parcursul acestui roman, iubeste profund, iubeste sincer, iubeste longitudinal, IUBESTE, dar fara a reusi insa sa construiasca o relatie stabila si durabila pe baza sentimentelor lui. Dragostea lui, aflata mereu sub lupa destinului, pare mai degraba distructiva decat constructiva.

              De altfel, Destinul, este acel element misterios care il preocupa intens si constant pe Stefan, da capo al fine, fiind, de asemenea, un subiect care ii provoaca neliniste continua atat lui, cat si altor personaje din roman. Fuga nestapanita dupa explicatii si raspunsuri il orbeste in asa masura incat uita sa-si traiasca viata, nefericindu-i si pe ceilalti…

         “Destinul. Ai reflectat vreodata asupra acestui mister, Destinul? E doar un aspect dramatic al Timpului. Asculta-ma, am sa-ti spun ceva pe care nu l-am spus inca la nimeni: Destinul este, de fapt, portiunea de Timp pe care ne-o ingaduie istoria. Este deci ceva foarte limitat: zece ani, treizeci sau saptezeci, n-are importanta, este intotdeauna foarte limitat.” (volumul al II-lea, pg. 245).

~ “Noaptea de Sanziene” de Mircea Eliade (Litera International, Bucuresti, 2010) ~

“Jurnalul unei fete greu de multumit” de Jeni Acterian

Am luat cartea în mână şi, cunoscându-i doar titlul, am simţit cumva că mă ţin pe mine în mână. Am primit aventura cu curaj, sperând că poate voi găsi răspunsuri, din ea, pentru mine. Am păşit în prefaţă deja ştiind că mă voi regăsi acolo. Că o frântură din mine, mai mare, mai mică, se află între acele file.

Jeni mă privea cu simpatie de pe coperta propriului jurnal. Ştia! Ştia a priori ceea ce nici eu nu ştiam. Ştia că, undeva, în adâncurile fiinţei, eu sunt ea… Ea sunt eu…

Nu mă indentific în totalitate cu Jeni… Au fost pasaje în care lipsa asta de identificare mă supăra, tocmai pentru că ştiam că eu sunt ea, ca ea sunt eu… Nu puteam să-i înţeleg plictiseala, „flanarea”, lipsa de motivare uneori… Pentru că, privind atent în mine, nu ştiu cum şi dacă aş putea să mă plictisesc vreodată! Mi se pare atât de greu! Sunt atâtea lucruri de făcut, lucruri pentru care timpul e veşnic insuficient, lucruri pentru care „timpul nu mai are răbdare” – vorba lui Preda. Avem atâtea lucruri de descoperit – oameni, locuri, civilizaţii, cărţi, filme, personalităţi şi evenimente, sentimente şi trăsături, bucurii şi tristeţi – atâta viaţă de descoperit, încât conceptul ăsta, de „plictiseală” pare cumva incompatibil, dacă priveşti viaţa în toată bogăţia ei, în toată culoarea, în toată splendoarea… Dar n-o judec pe Jeni! Şi n-o înţeleg, până la urmă, deşi mă regăsesc adesea în rândurile – gândurile ei! N-o înţeleg pentru că nu trăiesc ceea ce a trăit ea – ce vremuri, ce oameni minunaţi a cunoscut! Pentru că, până la urmă – nu-i aşa? – niciodată n-am putea ajunge să-l înţelegem complet şi corect pe un „celălalt”, decât fiind el şi trăind exact ce trăieşte el…

“Sufar, sufar de prea multa luciditate. Imi vine uneori sa plang. As vrea sa nu ma pot gandi, sa fiu lipsita de orice fel de gand. Un creier vid ar fi atat de binefacator. As vrea sa dorm un somn fara vise sau un vis din alta lume, cu flori si pasari, un vis in care as fi mai frumoasa, desavarsita si in care setea mea de tandrete si voluptate ar fi satisfacuta! Doamne! Cat de van e ce doresc!” (pg. 25 – 26)

“Sunt singura, singura. E ingrozitor sa fii singura. Dar nu e nimic de facut. Nu poti sa iesi din clestele singuratatii si sa vezi de ce. Toata ziua vezi o multime de oameni. Vorbesti cu ei, razi cu ei, ai chiar prieteni, iubesti cateodata, crezi ca te intelegi, ba si comuniezi si nu pot zice ca uneori nu reusesti s-o faci. Dar toate astea nu te impiedica sa fii singura, ingrozitor de singura. Esti tu si nimic nu te poate face sa nu fii singura. Esti legata de solitudinea ta pentru totdeauna, de totdeauna. Sunt eu si numai eu si tot timpul gandesc, deci ma schimb tot timpul si nimeni altul nu ma vede tot timpul, deci nimeni nu ma poate cunoaste cu adevarat. Eu ma stiu, ma inteleg si nu ma stiu si nu ma inteleg decat pe mine, pe nimeni altul decat pe mine. Sunt colea izolata, singura. Tot restul e o alta categorie de lucruri.Lucruri straine, pentru ca sunt exterioare si pentru ca nu poti fi niciodata absolut sigura de ceva din afara. Eu ma iubesc si ma dispretuiesc, si uneori as vrea sa ma bat – atat de dezgustator de imperfecta ma simt. Si totusi am o mare tandrete pentru mine si o nemaipomenita mila. Sunt un biet lucru, ata de singuratic, dintotdeauna si pentru totdeauna singuratic.” (pg. 126 – 127)

Mă simţeam ciudat citind aceste rânduri pentru că, de nenumărate ori, Jeni menţionează că nu şi-ar dori vreodată să ajungă cineva să le lectureze… Sunt o parte din ea, o parte atât de proprie, de personală, o introspectie care-i depaseste cu mult varsta pe care o avea atunci cand scria aceste randuri. O traire launtrica constanta, intensa pe care nu şi-o dorea împărtăşită cu nimeni şi pe care totuşi, fratele ei, Arşavir Acterian, a decis să o publice, după cum preciza Doina Uricariu în prefaţă… Pentru că este, alături de “Jurnalul” lui Mihail Sebastian, la nivelul literaturii romane, o pagină extraordinară de memorialistică!

~ “Jurnalul unei fete greu de multumit” de Jeni Acterian (Editura Humanitas, 2008) ~