All posts by doooorothy

“Ora 25” de C. Virgil Gheorghiu

           DSC00206

       Mi-e greu sa adun cuvinte despre acest roman… Am auzit vorbindu-se despre el atat de frumos, intr-un inceput de vara cu multe stele pe cer, convinsa fiind sa il procur, sa il citesc. L-am lecturat abia dupa mai bine de un an, timp in care m-a asteptat, rabdator, in biblioteca. Urmarind miscarile indecise cu care aleg, de fiecare data, urmatoarea lectura, avand mereu sentimentul ca sunt de necuprins cartile care ma asteapta. Am asteptat apoi, inca vreo doua luni dupa ce am terminat-o, ca ea sa se astearna peste sufletul meu ravasit in timpul lecturii.

         Incepandu-mi calatoria, am ajuns destul de rapid la sentimentul ca aceasta carte are darul sa treaca cititorul prin toata paleta de trairi afective posibile. Cat poate indura omul, pus in situatii limita, in care ajunge printr-un sir nesfarsit de erori si nepasare si chiar rautate umana, e de neimaginat. Parcurgand randurile cartii, nu puteam decat sa ma consolez cu faptul ca e fictiune si nu viata reala a cuiva. Istoria insa isi are umbrele ei si stim cu totii cate destine au fost frante in perioada in care se deruleaza actiunea romanului.

          Johann Moritz, un taran din satul Fantana, are visuri de a calatori si a munci in America pentru a isi face un rost si a reveni acasa cu suficiente economii pentru a isi construi o casa, o viata decenta. Planurile lui sunt date peste cap atunci cand iubita lui e alungata de acasa de parinti, moment in care Moritz isi asuma cu maturitate relatia si o ia pe fata in casatorie, in ciuda impotrivirii familiei sale. Ajunge sa fie arestat in anii premergatori celui de-al doilea razboi mondial, dintr-o invidie a politistului din sat care isi dorea o aventura cu sotia lui Johann, Suzana. Acesta il declara “periculos” autoritatilor, recomandand arestarea lui Moritz. Timp de 13 ani, Moritz, fara sa poata afla de ce a fost arestat,  calatoreste dintr-un lagar in altul, munceste in toate modurile cu putinta. Sub pecetea efortului fizic, a foametei, conditiilor de detentie mizere si profundei suferinte fizice si sufletesti, trece de la un nume la altul, de la o identitate la alta, chiar de la un cult religios la altul, printr-un sir nefericit de evenimente al caror fir si rezolvare cu greu le mai poate cineva gasi. Este ba roman, ba ungur, ba neamt, ba evreu, ba prieten, ba dusman al puterilor militare ale vremii, nereusind nicicum sa demonstreze “puterii” ce se schimba mereu, adevarata sa identitate, dar sperand constant, indiferent de drumul celor 105 lagare prin care trece, ca undeva, cumva, va reusi sa se elibereze pentru a se intoarce acasa la sotie si copii.

          La un moment dat, cand i se inoculeaza ideea ca Suzana nu il mai asteapta, Moritz ajunge sa isi construiasca o viata substitut. In drumurile lui prin lagare, reintalneste oameni de acasa, cei care au incercat prin eforturi mari a-i da de urma, la un moment dat, cand inca negura nu se coborase cu totul peste tara. Astfel, Preotul Koruga este lumina vietii satului, dar si a lagarului in care se reintalneste cu Moritz, o lumina ce, treptat, se va stinge. Fiul sau, Traian Koruga, trece prin dileme filosofice profunde si sfarseste prin capitularea in fata nedreptatilor indurate de catre el si sotia sa, Eleonora West. Am avut sentimentul, in acest punct al cartii, ca, de undeva, omul simplu, de la tara, avand asteptari diferite de la cei din jur, ramane cumva mai echilibrat, in astfel de situatii critice, comparativ cu un intelectual scolit, gasindu-si cumva, resurse interioare de a depasi dificultatile si de a inainta, chiar si atunci cand aparent nu exista scapare, mai departe pe calea existentei:

          “Religiozitatea grava cu care manca Johann Moritz paraliza orice scepticismsi impunea tacerea. In el nu era nimic teatral, nimic de prisos. La aceasta ora a mesei, Johann Moritz se integra in marele ritm al naturii. El manca asa cum arborii isi sorb seva din adancul pamantului. Faptura lui se confunda cu actul pe care il savarsea: fara a mai vedea nimic in jurul lui, era in aceasta clipa el insusi – si atingea cu esenta fiintei lui natura, devenind una cu ea.

                  Dupa ce a terminat de cules cu varful lingurii fiecare strop de supa din gamela, a ramas cateva secunde cufundat in contemplarea spectacolului din fata ochilor lui – spectacol pe care-l vedea numai el – apoi si-a impreunat cele trei degete de la mana dreapta si si-a facut din nou cruce.” (pg. 227)

          Astfel, descrierea atat de bruta a vietii satului, de o acuratete desavarsita, precum si comuniunea om-natura extraordinar creionata in pasajul de mai sus, m-au dus cu gandul la “Ion” al lui Rebreanu si la “Morometii” lui Preda.

              Dupa mult timp si chinuri nesfarsite, Johann este eliberat si revine la sotia lui si la copii, pe care abia ii mai recunoaste, de dincolo de timp. Se bucura 18 ore de libertate, retraind clipele linistite de fericire care l-au unit pentru totdeauna de Suzana. Iar dupa aceasta fericire mult asteptata, dar atat de limitata de timp, norii grei aduc din nou neguri de incertitune peste viitorul sau…

             Virgil Gheorghiu reuseste o fresca cumplit de reala a unei lumi care, din nefericire, chiar a existat. O lume a destinelor chinuite de nedreptate, de rautate si de manevre militare care nu tin cont de nimeni si de nimic. Este “- Ora 25, a zis Traian. Acesta este timpul in care orice incercare de salvare e prea tarzie: chiar Mesia daca ar veni, ar fi prea tarziu. E nu ultima ora, ci o ora dupa cea din urma ora. Este, cu precizie, timpul societatii occidentale. E ora actuala. Ora exacta!…” (pg. 39)

~ “Ora 25” de C. Virgil Gheorghiu (Editura Gramar, Bucuresti, 2004) ~

“Noaptea de Sanziene” de Mircea Eliade

dsc09462

           Anii adolescentei mele au fost marcati in mod iremediabil de un nume… Mircea Eliade. Ne-am cunoscut prin liceu, intre filele “Romanului adolescentului miop”, iar identificarea dintre adolescenta de atunci si eroul “Romanului…” a fost atat de dureros de exacta pe alocuri, incat am lecturat mai apoi tot ce am gasit de Eliade, cautandu-l mereu, cautandu-ma, in paginile lui si gasindu-ma, cu o acuratete greu imaginabila. Multa vreme am considerat aproape ireal de acurat modul in care Eliade reuseste sa descrie, in randurile lui, prin cuvinte, bogatia interioara a sufletului uman. Afectivul, atat de greu de inteles din exterior, dar cu atat mai dificil de redat in cuvinte, parea ca se releva in scrierile lui cu o precizie crunta, asa cum nu credeam ca poate exista.

           Tot pe atunci am patruns prima oara mirajul “Noptii de Sanziene” si de atunci, ani de-a randul, am considerat acest roman ca fiind cea mai reusita scriere din cate exista,. L-am considerat romanul meu de suflet… Acum, reintalnindu-ma cu el dupa o seama de ani si de lecturi destul de variate parcurse intre timp, pot spune ca am regasit si retrait sentimentele care m-au incercat atunci cand l-am citit prima oara. Cu siguranta, l-am inteles mai in profunzime si l-am privit cu mai multa maturitate.

        Personajul principal al “Noptii…”, Stefan Viziru, este el insusi un cautator. Un cautator, asa cum imi parea mie adolescentul Eliade odinioara. El se cauta parca pe sine in fiecare fila din carte, dand mereu sentimentul ca nu se gaseste, ca nu stie unde isi doreste cu adevarat sa se afle sau ce isi doreste cu adevarat in viata lui. De cele mai multe ori serios, cu preocupari filosofice si dileme alese, Stefan poarta cu sine un mister greu de inteles pentru cei care il intalnesc. Osciland intre Ioana, sotia sa si Ileana, fata pe care o intalneste in imprejurari enigmatice si pe care o cauta din cand in cand, Stefan nu pare a fi niciun familist devotat, niciun prieten responsabil, ci mai degraba un intelectual axat pe sine, care, in cautarea-i nesfarsita, in nehotarea-i dilematica si in dorinta permanenta de a patrunde itele destinului si de a iesi din Timp, ramane cumva nefericit si singur.

           Pentru Ileana, “Stefan era un om ciudat. Avea o frumusete virila si totusi fragila, copilaroasa care o tulburase. Nu-si putea explica prea bine ce o atragea la el poate lipsa lui de vulgaritatesi felul lui straniu, aproape misterios, de a fi; o privea uneori lung si zambea ca si cum ar fi citit cine stie ce ganduri ascunse inapoia fruntii ei, ganduri pe care ea nu le ghicea. Se simtea atrasa si de neinteleasa lui tristete, pe care o tradau tacerile, absentele lui.” (volumul I, pg. 87).

           De altfel, romanul este presarat de tot felul de personaje interesante, care apar si dispar de pe scena, intr-o inlantuire necronologica a evenimentelor si in rame nenumarate, dar si intr-un context istoric ce devine, la un moment dat, unul al razboiului si al calamitatilor naturale. Astfel este si Spiridon Vadastra, un oportunist ipocrit si fara scrupule, care devine, dintr-un personaj enigmatic cu care Stefan se intersecteaza la un moment dat, o figura episodica care reapare periodic in roman, reintarind de fiecare data impresia intiala de individ meschin, mincinos si las. Sotia lui, Irina, constituie, pe de alta parte, o figura complet antitetica. Ea pare intruchiparea angelica a corectitudinii si a binelui suprem, o prietena devotata, o fiinta de o bunatate fara seaman, dispusa sa ofere ajutor oricui, neconditionat, fara a sta pe ganduri. Nu de putin ori m-am intrebat oare de ce a ales Eliade sa intrupeze Meschinul si Binele in aceeasi familie… Poate tocmai pentru a evidentia atat de bine contrastele caracteriale.

         Biris, Bibicescu, Catalina, Misu Weissmann, Antim, domnisoara Zissu sunt toate personaje ale caror povesti se intrepatrund, definindu-se iremediabil pe scena romanului. Moartea isi face si ea insa aparitia, in mod nimicitor, lasand urme adanci in sufletele eroilor si schilodind parca, prin durerea ce o provoaca, viziunea unui viitor mai bun.

             Astfel, parca doar atunci cand o pierde definitiv pe Ioana, Stefan intelege cu adevarat ce e durerea, precum si cine e el, ca parte a familiei pe care a avut-o, fara a fi cu adevarat implicat si prezent in ea. Desi mai mult preocupat de propriile dileme decat de oamenii din viata lui, intr-un mod aparent surprinzator, Stefan iubeste pe tot parcursul acestui roman, iubeste profund, iubeste sincer, iubeste longitudinal, IUBESTE, dar fara a reusi insa sa construiasca o relatie stabila si durabila pe baza sentimentelor lui. Dragostea lui, aflata mereu sub lupa destinului, pare mai degraba distructiva decat constructiva.

              De altfel, Destinul, este acel element misterios care il preocupa intens si constant pe Stefan, da capo al fine, fiind, de asemenea, un subiect care ii provoaca neliniste continua atat lui, cat si altor personaje din roman. Fuga nestapanita dupa explicatii si raspunsuri il orbeste in asa masura incat uita sa-si traiasca viata, nefericindu-i si pe ceilalti…

         “Destinul. Ai reflectat vreodata asupra acestui mister, Destinul? E doar un aspect dramatic al Timpului. Asculta-ma, am sa-ti spun ceva pe care nu l-am spus inca la nimeni: Destinul este, de fapt, portiunea de Timp pe care ne-o ingaduie istoria. Este deci ceva foarte limitat: zece ani, treizeci sau saptezeci, n-are importanta, este intotdeauna foarte limitat.” (volumul al II-lea, pg. 245).

~ “Noaptea de Sanziene” de Mircea Eliade (Litera International, Bucuresti, 2010) ~

“Shogun” de James Clavell

james-clavell-shogun

Cand am deschis cartea lui Clavell, nu stiam cum sa o intampin… Cum sa o citesc… Cu ce privire sa o privesc… Nu ma vedeam a o citi vreodata. Poate pentru ca, la o prima impresie asupra subiectului, pare a nu fi pe structura mea literara. Astfel, m-am intalnit cu Clavell gratie unui proiect curajos in care mi s-a propus sa-mi depasesc limitele si sa incerc ceva nou. Practic, intalnirea cu Clavell a fost neasteptata. Si, ca orice intalnire de acest soi, ea a avut urmari aproape neverosimile…

 

O intalnire sau o poveste antitetica despre doua lumi total diferite, care, privite in oglinda, nu doar ca se afla pe parti indepartate ale globului, ci au obiceiuri si diferente culturale incredibile si atat de marcante. Liantul dintre cele doua lumi, un pilot britanic de nava olandeza de secol 17, intr-un context istoric conflictual si tumultuos, naufragiaza, impreuna cu al sau echipaj, pe malurile Japoniei.

 

Blackthorne este, la inceput, prizonier al japonezilor si va ramane oarecum astfel pana la finele celor 1300 pagini ale romanului si, as putea spune, chiar si dincolo de ele. Prizonier al japonezilor, dar si al propriilor planuri si nazuinte ascunse de a evada din acest prizonierat si de a se intoarce acasa, la familia lui, Blackthorne va deveni, treptat, o piesa importanta pe scena japoneza a vremii, motiv de discordie intre marii conducatori si un mijloc prin care ei sa aiba acces la informatii pretioase. Tot el constituie un element periculos pentru comunitatea iezuita aflata in zona, care incearca sa capete influenta si cat mai mult adepti. Ceea ce pare la inceput o diferenta incomensurabila de stiluri de viata, cultura, religie, perceptii si mentalitati, ajunge sa devina o viata posibila, demna de a fi traita, chiar daca pe un teritoriu strain. La inceput, Blackthorne are dificultati serioase in a accepta hrana japoneza, obiceiurile legate de igiena, respectul si cumpatarea in interactiunile interumane, dar si aspectele ce tin de viata intima pe care autorul o numeste, intr-o maniera delicata, “impartitul pernei”. Totusi, chiar si atunci cand constientizeaza diferentele categorice intre viata din tara natala alaturi de familia sa si cea din Japonia, Blackthorne nu renunta la ideea reintoarcerii pe meleagurile autohtone.

 

In privinta “impartitului pernei”, ceea ce erau subiecte tabu pentru europeni, Blackthorne descopera a fi conversatii si practici firesti la japonezi, nu doar necondamnate sau judecate de nimeni, dar unanim integrate in stilul de viata de catre toata lumea. La nivel gastronomic, el invata treptat sa accepte orezul, pestele si sake-ul, in detrimentul fripturii de fazan sau iepure si grogului. In ceea ce priveste igiena, baia zilnica care la inceput este o corvoada, ajunge sa fie un obicei sanatos si relaxant. Astfel, ceea ce i se pare la inceput inimaginabil de “consumat”, devine usor-usor acceptat, iar spre finalul romanului, chiar “placut la gust”. Si acest parcurs poate fi generalizat de la hrana cotidiana si la ritualul zilnic al igiene, pana la modelarea comportamentelor interumane, in scopul respectului reciproc. La acest nivel, atunci cand nu intelege reactiile japonezilor din jurul sau, Blackthorne invata sa nu se mai repezeasca in a face prezumtii si incearca sa empatizeze cu japonezii din perspectiva culturii si mentalitatii lor. Practic, intreaga carte sta sub semnul rabdarii. Blackthorne se adapteaza cu rabdare si aparent pe nesimtite unui stil de viata care i s-a parut, initial, de neimaginat. Tot rabdarea este insa si virtutea pe care principalul conducator japonez, aspirant nedeclarat la titulatura de “Shogun”, inteligentul strateg Toranaga, stie sa o conserve, sa o speculeze, sa o cultive, astfel incat ea sa dea roade bogate in strategiile sale de lupta. Toranaga se dovedeste a fi genial in incercarile sale de a-si urmari interesele ierarhice.

 

Ca si comportament, relatiile dintre conducatorii japonezi nu difera foarte mult de paginile din istoria tarilor europene. Liderii nu-si dezvaluie niciodata integral planurile, disimuleaza, testeaza adversarul, tradeaza si sunt in stare sa sacrifice aliatii mai slabi pentru a-si putea indeplini scopurile. Pentru acele vremuri, principiul machiavelic “scopul scuza mijloacele” pare atat de general valabil.

 

Dincolo de intrigile creionate pe tabla ierarhica a tarii care l-a adoptat, Blackthorne devine cu adevarat Anjin-san. La inceput, primeste acest nume conjunctural, insa fara sa-si dea seama, el parcurge un proces de transformare crunt caruia ii face insa fata. Pe tot parcursul romanului el se transforma, dar si transforma la randul sau. Invata o limba complet noua, dar si sa patrunda si sa inteleaga, intr-o anumita masura, cultura si mentalitatea tarii in care a ajuns. Ajunge sa inteleaga ca aici viata este valorificata parca altfel, iar moartea nu este de privit cu spaima, cata vreme ea e primita cu demnitate. Devine, de-a lungul romanului, un adevarat samurai. Curajul, forta fizica, dar si istetimea si priceperea ii asigura, de-a lungul actiunii, supravietuirea, dar si simpatia si admiratia multora dintre japonezii cu care are tangente.

 

Anjin-san invata de la poporul japonez, dar mai ales de la cea care ajunge sa ii fie iubita, ce sunt cu adevarat demnitatea si loialitatea, iar Mariko invata de la “barbarul englez” ce e dragostea, sentiment pe care japonezii acelor vremuri nu il denumeau ca parte a existentei lor. Mariko castiga pana la urma batalia impotriva dusmanilor stapanului sau, iar Anjin-san gaseste motivatia de a depasi pierderea corabiei sale, parte atat de importanta din el, construind o alta nava, mica, curajoasa si gratioasa, precum iubita lui japoneza. Am privit cumva momentul acesta ca pe un soi de reincarnare a lui Mariko, ca si cum spiritul ei va veghea asupra lui in continuare, fiindu-i mereu aproape, una cu el, dandu-i putere si sprijinandu-l pentru totdeauna in planurile sale, dincolo de toate intrigile si de toate cele multe file ale cartii…

 

~ “Shogun” de James Clavell (Editura Univers, Bucuresti, 1988) ~

 

“Demonii” de F.M. Dostoievski

DSC08405

Decembrie… Dor de Dostoievski! Dor de iernile rusesti descrise in romanele lui…

Liceana fiind, m-am rasfatat cu mai multe dintre romanele lui, incepand, desigur, cu “Crima si pedeapsa”. Probabil era cel mai vehiculat titlu semnat de el, in mediul adolescentin. Aveam sa descopar mai apoi, in aceiasi ani, “Fratii Karamazov”, “Idiotul” si “Adolescentul”.

Dupa o pauza ce pare imensa, iarna asta mi-am dat intalnire din nou cu Dostoievski. De data asta, “Demonii” ne-au fost mijlocitor… Ne-am regasit cumva greoi, ca dupa o despartire indelungata. Ne-am recunoscut cu anumite dificultati. Ne-am reapropiat unul de altul cu timiditate. Poate ca nu ma asteptam la asta! Poate ca nu ma asteptam sa-mi fie dificil sa ma adaptez unui roman de-al lui. Dar mi-a fost. Insa intalnirea a meritat! Suntem tot noi, eu si el, aceiasi si in acelasi timp altii…

Primele pagini lansau o introducere ce mi-a parut, intr-o prima faza, inconsistenta si ambigua. Primele doua parti aveam sa imi mentin aceasta impresie, a unui suspans constant si al unui mister neasteptat. Pagini in care nu se dezvaluia totul, nu se comunica eficient intre personaje, ramanand mereu ceva nespus, ceva asupra caruia urma sa se revina la un moment dat. Ramaneam suspendata in ceata, de la o pagina la alta, atatea pagini la rand, nestiind cand aveam sa-mi elucidez dilemele. Intr-un fel, eram cucerita de actiune si personaje, dar pe de alta parte, eram furioasa pe suspansul prelungit la care eram supusa. Aveam, cum s-ar spune, propria-mi rafuiala cu domnul Dostoievski!

Incet, incet, raspunsurile au venit, iar partea a treia a romanului avea sa-mi daruiasca un final extraordinar. Acesta imi oferea nu doar toate raspunsurile a caror lipsa m-a chinuit de-a lungul lecturii, ci avea sa-mi dovedeasca inca o data maiestria lui Dostoievski. Totul, dar totul, pana in cel mai mic amanunt, a fost perfect gandit si considerat in construirea acestui roman!

Intr-un oras dintr-un judet rusesc oarecare, o prietenie ciudata – nelamurit mult timp e faptul daca ea are incarcatura romantica sau nu – intre o vaduva influenta din inalta societate, cu resurse financiare considerabile – Varvara Petrovna si un stimabil profesor aflat sub aripa ei, Stepan Trofimovici, pare a constitui scena principala pe care cititorul va avea prilejul sa cunoasca nu doar eroi si eroine, ci si diferite personaje secundare sau episodice care vor da culoare si valente diferite romanului. Personajele centrale urmeaza sa se contureze a fi exact fiii protagonistilor acestei prietenii, Nikolai Stavogrin si Piotr Stepanovici.

Primul apare ca fiind, inca de la inceput, un ins cu comportamente deviante, instabil, dar capabil sa se comporte adecvat, in functie de situatie si de motivatie. Practic, el este pilonul central al actiunii, soarele in jurul caruia graviteaza toate celelalte personaje, intr-un mod mai mult sau mai putin direct. Stavogrin are o evolutie aparent de neinteles in roman. Apare mereu preocupat, chinuit de ganduri nedezvaluite. Ele ii determina purtarile instabile, il fac sa fie neatent si delasator si superficial in actiuni si relatii, dar tot ele il si umanizeaza, in final.

Prin aparenta opozitie, Piotr Stepanovici isi face intrarea in scena scotand in evidenta badaranie, rautate si perfidie, dar si o lipsa incorigibila de respect fata de semeni si cutume sau deziderate sociale. Abia in a doua parte a romanului, Piotr apare in unele scene ca dezvaluindu-si adevaratele intentii, pana in acel punct el nefiind decat un bufon si un papusar, grozav de abil manipulator al unor caractere usor influentabile – Virghinski, Liputin, Liamsin, Erkel, Tolkacenko, Sigaliov. Acestia, vrajiti de idealul de a fi noi reformatori ai societatii rusesti, inghit si sustin ineptiile lui Piotr Stepanovici, iar in numele acestui ideal slab conturat si deloc argumentat, ajung sa comita crime abominabile. In timp ce fiecare dintre ei isi gaseste cumva pedeapsa (divina sau lumeasca), maleficul Piotr ramane nepedepsit. El este “Demonul” suprem, printre “demoni”…

Astfel, Dostoievski nu-si doreste sa fie justitiar in acest roman. Nu-si doreste sa faca dreptate… Nu-si doreste nici macar sa echilibreze balanta intre bine si rau. Totusi, construieste un personaj central la care se surprinde, pe alocuri, latura umana si buna. Nikolai Stavogrin nu-l egaleaza in rautate pe Piotr, insa se face vinovatul moral al unor crime impardonabile: Maria Timofeevna si fratele ei, Lebiadkin si Lizaveta Nikolaevna. Impreuna cu Satov, ulterior cu sotia si fiul acesteia, acesti inocenti sunt victimele albe ale unor uneltiri malefice.

Capitolul “La Tihon”* sau “Spovedania lui Stavogrin”, absent in editiile noi ale romanului, este insa cel care aduce completa lumina asupra conflictului interior al lui Nikolai. Se pare ca acest capitol a fost refuzat de publicist atunci cand romanul a fost publicat, in numere succesive ale unei reviste rusesti. Descoperirea lui intr-o editie mai veche a “Demonilor” a fost elementul edificator pentru mine in ceea ce priveste povestea si parcursul psihologic al personajului central. Fara el, ceata unei intrigi complicate se risipise doar partial. Perfecta claritate asupra framantarilor lui Nikolai si asupra destinului sau, momentul de profunda introspectie a personajului central pe care acest capitol il ofera, da nota finala asupra romanului. Practic, gratie acestui capitol, l-am regasit pe Dostoievski, finul psiholog din “Crima si pedeapsa”, observatorul atent al procesualitatii psihice si al parcursului mental al unui om chinuit, trecut prin experiente limita pe care se lupta sa le depaseasca, prin absolvire si iertare.

In mod suprinzator – daca nu as fi avut prilejul sa citesc “La Tihon” – Nikolai isi provoaca propria moarte, intr-o maniera identica cu a fetitei inocente de a carui moarte se face vinovat moral. Imaginea acesteia il urmareste neincetat, iar din cauza aceasta, el cauta asiduu, dar nu suficient de determinat, iertarea. Aceasta cautare continua isi pune amprenta asupra intregii sale existente in roman. Toate relatiile pe care le are, toate cautarile si framantarile stau sub semnul iertarii mult visate. Insa cand Tihon ii ofera posibilitatea umilintei, el nu se supune acesteia, ci cauta iertarea si impacarea pe alte cai. Si nu le va gasi…

~ “Demonii” – F.M. Dostoievski (Editura Adevarul Holding, Bucuresti, 2011) ~

*capitolul “La Tihon” l-am lecturat din editia “Demonii” a Editurii Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1970.

“Fructele maniei” de Steinbeck

DSC07322

Si m-am intors la Steinbeck… Destul de timida si oarecum neconvinsa total de experienta anterioara a intalnirii cu el. De data aceasta urma sa ma uimeasca!

“Fructele maniei” este o scriere despre visul american, despre nazuintele omului de rand, care isi pierde avutiile, sub presiunea unui context istoric nefast, fie ele constand in case de lemn uitate de lume, in the middle of nowhere, case ce poate pentru unii n-ar fi nu stiu ce avutie, dar pentru altii ar fi toata agoniseala de o viata. Este o carte despre visul unei vieti mai bune… Pe alocuri, se aude glasul pamantului (chiar daca nu suntem in vreun roman al lui Rebreanu – desi similitudini exista!) strigandu-si notele din sufletele chinuite ale unor personaje ce nu sunt rafinate, dar care sunt, in esenta, oameni cu suflet bun, ce pot fi profunzi in cugetari si sensibili in trairi.

E o poveste care incepe ca o viata noua. Un condamnat pentru omucidere, Tom Joad, este eliberat inainte de vreme pentru buna purtare. El se intoarce pe taramurile natale pentru a-si regasi familia parasita fortat in urma cu 4 ani. Dar timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, iar ce a fost odinioara “acasa” s-a spulberat, sub presiunea contextului politic. Au ramas insa oamenii dragi, o familie colorata cu care Joad va porni la un nou drum.

E o poveste despre visare, despre exploatare si lacomie, despre supravietuire in conditii limita. Este lupta acestei familii care ramane fara locuinta, care porneste la drum, cu toate lucrurile ingramadite intr-o camioneta, motivata de un afis care promite locuri de munca, spre o lume noua, o Californie ce pare a fi o alta tara.

Pe drum, oamenii se mai risipesc, ispitele se ivesc la tot pasul, iar mirajul unei vieti mai bune devine o realitate destul de putin darnica. Desi pare greu de crezut ca aceasta tara, atat de civilizata astazi, si-a lasat copiii sa moara de foame din lipsa de organizare, lumea ilustrata in roman este o fila din istoria reala a S.U.A..

“Oamenii vin cu plase ca sa pescuiasca doi-trei cartofi din apa raurilor, dar paznicii ii pun pe goana; vin in camioane hodorogite sa culeaga portocalele aruncate, dar peste portocale s-a turnat gaz. Atunci raman incremeniti si privesc cum aluneca incet cartofii pe apa la vale, asculta guitatul porcilor taiati prin santuri si imediat acoperiti cu var nestins, privesc cum munti de portocale se topesc devenind mormane de putreziciune; si in ochii oamenilor se oglindeste dezastrul; si in ochii flamanzilor se vede cum creste mania. In sufletele oamenilor, fructele maniei se implinesc si cresc in greutate, se coc in asteptarea culesului ce va sa vie.” (volumul al 2-lea, pg. 207).

Astfel, ceea ce porneste ca o calatorie spre o viata mai buna, devine o lupta acerba pentru simpla supravietuire. Pe acest traseu, dovezile de empatie si solidaritate umana intre cei loviti de soarta si de propriile alegeri apar intr-o antiteza transanta fata de indiferenta instaritilor, a proprietarilor de pamanturi si a conducerii unei tari care se mai numeste si “tara tuturor posibilitatilor”.

Finalul pe care ni-l propune Steinbeck este unul socant. Nu este happy-end-ul cu care ne-a obisnuit majoritatea filmelor americane. Este unul deschis, poate oarecum predictibil, dar care nu prevesteste nimic bun. Este unul care marcheaza un punct de incarcare emotionala covarsitoare pe traseul cautarilor protagonistilor, care, chiar daca au pornit spre o existenta mai buna, ajung din rau in mai rau. Sentimentul meu, dupa ce am citit ultimele randuri ale romanului, a fost acela de neverosimil. Nu-mi venea sa cred ca s-a terminat. Nu-mi venea sa cred ca s-a terminat astfel. Imi era greu sa accept acest final deschis. Am ramas suspendata in poveste si profund legata si interesata de destinul personajelor incat abia dupa cateva secunde am realizat ca totusi ele sunt eroi fictivi.

Ati patit vreodata sa traiti asa de intens cartea pe care o cititi incat sa uitati, cand ati ajuns la final, ca e totusi o carte? Sa priviti indurerati ultima fila si sa va intrebati nedumeriti “Si? Ce se va intampla mai departe? Cum vor supravietui acesti oameni?” Sa ramaneti cumva surprins ca totul se opreste acolo si ca nu exista un “mai departe” al personajelor? Si sa fiti ingrijorati pentru ele si sa suferiti cand sufera ele ca si cum ar fi oameni vii, cunoscuti voua? Iar pentru cateva secunde sa traiti toate astea, fara sa constietizati nicio clipa ca e totusi un roman ce poate fi inspirat, da, din fapte reale, dar care ramane, in acel moment, un roman? Cred ca atunci cand se obtine aceste efect uluitor in cititor, un scriior poate fi considerat, indubitabil, valoros, daruit cu talent si viziune artistica, meritand atentia de a fi cunoscut, intalnit si descoperit iar si iar, prin paginile sale…

 

 

~ “Fructele maniei” – John Steinbeck (Editura Adevarul Holding, Bucuresti, 2011) ~

“Razboi si pace” – Lev Tolstoi

Unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat despre acest roman a fost faptul ca Alexandru Paleologu l-a citit de peste 10 ori. Pentru ca-l apreciez mult, aceasta marturisire a dansului, intr-unul din ultimele interviuri ale sale, mi-a trezit interesul spre a grabi reintalnirea cu Tolstoi.

Prima mea intalnire cu Tolstoi dateaza din adolescenta, cand am citit pe nerasuflate “Anna Karenina”. Un roman clasic, care nu putea lipsi din lecturile unei adolescente romantice, visatoare, naive. Mi-a placut “Anna…”, dar nu a rezonat in mine la acelasi nivel ca scrierile lui Dostoievski pe care le citeam in aceeasi vreme. I-am gasit pe cei doi autori rusi destul de diferiti. Pe Dostoievski l-am perceput mereu mai psihologic, mai subiectiv, mai prezent cumva in scrierile sale, pe cand Tolstoi mi se parea obiectiv, cumva rece si mai putin prezent. Acelasi sentiment l-am retrait si cand am inceput sa citesc “Razboi si pace”. Apoi, am avut surpriza sa-l descopar pe Tolstoi prezent aici, in roman si nu doar dincolo de randurile izvorate din el. Din cand in cand el scapa cate o afirmatie la persoana I plural, de tipul “armata noastra”, “trupele noastre”, cu precadere in secventele de razboi ale cartii. Sunt pagini intregi in care este descrisa cu minutiozitate atmosfera razboiului ruso-francez de la inceputul secolului al XIX-lea, strategiile de lupta, starea armatelor, contextul istoric real, dar si relatiile dintre cei doi conducatori, Napolean Bonaparte si imparatul Alexandru. Acolo, in acele pagini, Tolstoi este el insusi, prezent, real, dovedindu-se un bun cunoscator al evenimentelor istorice, dar si un suflet patriot.

Se spune despre acest roman al lui Tolstoi ca ar avea aproximativ 550 de figuri ilustrate. Lui Tolstoi i-a luat 5 ani sa-l scrie, iar rezultatul e absolut colosal. Dincolo de actiunea foarte complexa in care sunt angrenate, ca intr-o hora neobosita, aceste personaje, firul evenimentelor nu se frange nicio clipa, pe parcursul celor peste 1600 de pagini de lectura. Personajele apar inopinat, cresc, se dezvolta, iubesc, se odihnesc, sufera, se ofilesc… Toate acestea in fata unui cititor care cu siguranta se va identifica, macar pentru o clipa, cu unele dintre gandurile si simtirile lor, chiar daca venite din alte veacuri.

In aceasta “hora” a evenimentelor si personajelor, se disting cateva figuri deosebite, care surprind prin caracterele pe care le au, prin felul in care “danseaza” si prin urmele adanci pe care le lasa in roman pasii lor fermi.

Contesa Natasa Rostova apare in roman la varsta de 15 ani, pentru ca la final sa fie o femeie implinita, fericita, sotie si mama. Este unul dintre cele mai colorate personaje ale romanului. Volubila, vesela, uneori superficiala, Natasa se maturizeaza sub ochii nostri, de la o pagina la alta, sub bagheta iubirii si a suferintei care o insoteste, la rastimpuri. In femeia Natasa de la finele romanului se regasesc trasaturile definitorii ale portretului ei de inceput, dar si valente noi si surprinzatoare, pe care i le-au daruit trecerea timpului si noile roluri pe care le are.

Printesa Maria Bolkonskaia apare ca o figura cu totul aparte, prin viata sa launtrica intensa, prin relatia pe care o are cu Dumnezeu si credinta care o insoteste la tot pasul, dandu-i putere. Fara sa fie o femeie care sa atraga atentia fizic, la o prima privire, Maria este frumoasa, smerita, blanda, rabdatoare, modesta si timida in nazuinte. Greu incercata in actiunea romanului, ea isi gaseste fericirea si implinirea, devenind si ea o sotie devotata si o mama iubitoare si atenta, la fel cum se dovedeste a fi pe tot parcursul romanului, cu cei din jurul sau.

Contele Pierre Bezuhov mi-a parut unul dintre personajele cele mai constante ca manifestari, dintre figurile care strabat romanul. Aparitia lui in roman scoate de la bun inceput in evidenta un om cu viziuni deosebite. Pierre are un parcurs surprinzator! De la saracie si anonimat, la bogatie si “betia” care o insoteste, uneori, Pierre cauta si se cauta constant, in fiecare fila a romanului. Casatoria lui initiala, e o incercare de zbor spre fericire, dar in acelasi timp, o amara amagire. Incursiunea in lumea masonica ii aduce, pentru un anumit interval de timp, satisfactii si un echilibru interior. Aventura frontului de lupta si a captivitatii are sa fie insa revelatoare pentru el… In ce fel, ramane sa descoperiti singuri…

Si, nu in ultimul rand, o alta figura marcanta este Printul Andrei Bolkonski. Un barbat serios, devotat familiei sale, uneori mult prea orgolios pentru a-si permite fericirea. El insusi un “cautator” de liniste si echilibru, fara a fi un om care sa se supuna usor compromisurilor sau care sa faca facil derogari de la propriile principii adanc inradacinate in fiinta sa. Printul Bolkonski apare si dispare in roman, de mai multe ori, lasand cititorul in asteptare, o asteptare care il va insoti pana la ultimele randuri scrise de Tolstoi.

Cu toate ca in aceasta “hora” a evenimentelor si in idealismul meu, poate, m-am lasat uneori coplesita de instabilitatea afectiva a personajelor si de nestatornicia sentimentelor lor, finalul echilibrat, cumva cald si lin al actiunii, mi-a oferit un model al familiei ruse de la acel inceput de secol XIX, linistind ritmul dansului existential greu incercat al personajelor si asezandu-le confortabil intr-un tablou fericit.

~ “Razboi si pace” – Lev Tolstoi (Editura Leda, Bucuresti, 2011) ~

“Trecutul este viu” – Filip-Lucian Iorga in dialog cu Neagu Djuvara

Pe domnul Neagu Djuvara l-am cunoscut prima data prin intermediul televiziunilor. Mi-a atras atentia permanenta sa eleganta, naturaletea, dar si luciditatea si umorul. Am citit apoi un dialog al dansului cu George Radulescu, “Un secol cu Neagu Djuvara” si am luat astfel contact cu o farama din viata istoricului roman, din povestea sa extraordinara de viata.

Cu Filip-Lucian Iorga am luat contact tot printr-un fel de dialog al dansului, de data aceasta cu o alta personalitate culturala de exceptie, Alexandru Paleologu, in “Breviarul pentru pastrarea clipelor”.

Prin urmare, ambele nume mentionate pe coperta acestei carti le stiam. Titlul mi-a starnit interesul din prima, dar si figura joviala a domnului Djuvara, care zambeste de pe coperta. “Trecutul este viu”… Hmmm… Cum? In ce fel?

Am citit apoi in cuvantul introductiv: “Stramosii nu sunt chipuri neclare sau documente ingalbenite de vremi, nu sunt doar fise biografice, date de nastere si de moarte. Sunt prezente vii care il insotesc pe Neagu Djuvara in fiecare moment si care il ajuta sa inteleaga mai bine trecutul.” (pg. 7)

Fie ca vorbeste despre ultraspecializarea occidentalilor, in sensul limitarii la a sti sa faci profesional doar un anume lucru, o frantura de domeniu; fie ca mentioneaza despre faptul ca muzica galagioasa pe care o asculta tinerii si care ii scandalizeaza pe batrani, constituie totusi o cale de a scapa de sechelele comunismului; fie ca pomeneste faptul ca primirea Turciei in Uniunea Europeana ar insemna ca musulmanii sa devina majoritari in Europa; fie ca analizeaza rational diferite aspecte al istoriei noastre – domnul Djuvara face un portret al istoriei si al istoricului, afirmand:

“Istoria este mereu noua, mereu proaspata, pentru ca acela care o scrie astazi interpreteaza relicvele trecutului si construieste din ele edificiul istoriei.” (pg.96)

“Cred ca istoricii de valoare sunt aceia care isi pot folosi si emotia pentru a intelege faptele si oamenii din trecut. Emotia iti permite sa intri in pielea personajelor istorice, pentru a le descrie. Inima istoricului trebuie sa bata in acelasi ritm cu aceea a personajului studiat. Din momentul in care simt o emotie, cred ca pot reda mai bine ceea ce s-a intamplat in trecut. Emotia apare la contactul cu un document, cu un lucru pe care-l vezi.” (pg. 100)

Dialogul se incheie cu o marturisire surprinzator de sincera a domnului Djuvara, intitulata scurt “Ce este in sufletul meu”:

“Ceea ce ma mentine, ceea ce mi-a dat curaj in momentele cele mai grele si ceea ce, chiar in viata de fiecare zi, ma impiedica sa alunec sau ma ajuta in incercarea continua de a nu o face este religia. Eu nu sunt un fanatic, ca sa-ti spun in care Dumnezeu sa crezi sau carei religii sa-i apartii. Insa o credinta ferma in Dumnezeu si aplicarea in viata de zi cu zi a preceptelor religioase, nu numai un deism vag, dau sens vietii. Poate ca nu e corect ce fac, dar, fiindca la batranete e mai greu sa te trezesti devreme, duminica stau acasa si citesc Biblia. Eu, personal, sunt alergic la teologie. Cand incepe o discutie teologica gata, credinta a disparut. Ma simt bine intr-o biserica, ma rog si cred ca Dumnezeu ma poate ajuta. As vrea sa cred toata viata asa cum crede un copil.” (pg. 117)

~ “Trecutul este viu” – Filip-Lucian Iorga in dialog cu Neagu Djuvara (Editura Humanitas, 2014) ~